Reintoarcerea in Romania e o experienta complicata care are multe aspecte. Aspectul caini. Aspectul „Da’ de ce te-ai intors?”. Tonul usor critic al intrebarii si judecata de apoi „Eu nu m-as fi intors niciodata”. Aspectul muzicii din cluburi care nu e doar bumtzi-bumtzi. Explicatia data dupa om si situatie: „Asa am avut chef”, „Asa am simtit acum”, „Pleaca si tu trei ani si vorbim dupa”. Aspectul intalnirii unor fosti sau actuali expati care iti spun, din vorbe sau priviri, „Te inteleg”. Nerabdarea cronica a romanilor de a intra in metrou, de a ajunge la ghiseu sau in fata la coada, de a fi primii undeva, oriunde, de a sta inghesuiti de frica sa nu piarda ceva, nu stiu ce. Transformarea pretului din lei in euro sa vezi daca merita sa cumperi. Aspectul stalcirii pluralelor (al carui plural tocmai l-ai verificat in dex) si anxietatea momentelor cand nu ai un dex la indemana „La naiba, o sa sun ca un fotbalist care s-a ajuns pe la un club din Italia si o da in ‘Como se dice?'”.

Etapa regasirii locului in cercurile pe care le-ai lasat in urma. Aspectul bratelor deschise si cel al bratelor inchise. Plimbarile de toamna prin Herastrau care-ti amintesc de imprejurimile Berlinului si iti plac chiar un pic mai mult pentru ca, uite, avem si noi lacuri si verde si oameni pe bitze. Aspectul bitzelor cu care te intersectezi tot mai des si al stirii optimiste ca in Romania se cumparat mai multe bicilete decat masini, chiar daca si doar pentru o zi. Magazinele deschise duminica si la 12 noaptea, masinile parcate unele peste altele si mirosul de canal, pescarusii din Dristor si lifturile de la metrou, automatul de taxiuri din Otopeni si 20 de lei dati pe o sacosa legume.

Aceasta insiruire este subiectiva si nu se doreste a fi exhaustiva. Sunt in „reverse culture shock”, cum se povesteste in tratatele de analiza a psihologiei imigrantilor. I am a passenger singin’ la la la la la-la-la la.