E ora 23:31. De cateva ore ascult muzica si-mi umplu ecranul cu pagini mai mult sau mai putin interesante. Mi-am propus de cateva ori sa fac ceva mai util cum ar fi orice altceva. Dar nu s-a putut. Am nevoie de orele mele in care pur si simplu ascult muzica si imi ocup campul vizual cu ceva. In alte vremuri ma uitam pe fereastra. In fine.

Si dupa cateva ore dintr-astea se deschide, magic, notepadul. Nu e o hotarare constienta. Ma trezesc cu el deschis si scriind si abia apoi realizez faptul. Fumatorii sau fostii fumatori poate recunosc sentimentul de-a se surprinde cu o tigara in mana fara sa stie cand si cum au aprins-o. Si cred ca e la fel cu multe gesturi pe care le avem in rutina. Incuiatul usii, legatul sireturilor.

Cati ma intreaba, pe mine si pe altii, de ce scriu, de ce am scris si, mai ales, de ce scriam odata mai mult, cu haz, cu ironii, cu viata, cu pofta si sarguinta zilnica? De ce viata blogul e pustiu?

Raspunsul simplu ar fi ca scrisul zilnic pe blog a facut parte dintr-un complex de evenimente si obiceiuri pe care le-am lasat, partial, in spate. Am crescut (but don’t believe everything you read), am trecut peste, ne-am schimbat, poate.

Alt raspuns, care nu e neaparat mai complicat, e ca pentru mine scrisul e o terapie. E meditatia, somnul de 8 ore, pastila, deliciul meu social acceptat. Vine si pleaca, cand am nevoie. Nu e nimic artistic, complex sau metamorfofizic. De ce nu-mi tin terapia pentru mine? O parte o tin. Iar restul, nu stiu, exista o dulceata in a sharui si-a primi un feedback. Voi de ce postati pe Facebook?

Asa se intampla. Poate in ultimii doi ani am dormit mai bine. Sau poate am sharuit atat de mult ca a trebuit sa ma retrag si sa tin lucruri si pentru mine. Poate am simtit o ruptura (trista) de Romania si de tot ce am construit acolo.

Dar sa nu ne cuprinda jalea, Cati. E soare si cald si, all in all, it was a pretty nice fairytale :). Si poate exista viata dupa apus.