Mai, nu stiu ce cauta margareta in povestea asta. Pe cuvant! Ma uitam in gol la televizor, raspundeam cu placere la un mail si m-a apucat cheful sa scriu ceva usor, simplu, relaxat, ca atunci cand bei o cafea dimineata la soare (cu umbra), cand aerul nu e nici racoros, nici cald, cand lumina de-afara iti da pur si simplu o stare de bine, indiferent de orice gand agitator ai fi avut inainte. Lumina diminetii mi s-a parut intotdeauna un fel de panaceu. O vad destul de rar, pentru ca obisnuiesc sa adorm tarziu si ma trezesc cand soarele e deja sus sau chiar trecut de linia de mijloc. Saptamana trecuta, de exemplu, i-am prins. Zorii. Se facea ca am stat toata noaptea la lumina veiozei, mesterind, uitandu-ma pe banda la nu stiu ce serial (intr-o nu stiu care vara, intr-o nu stiu care seara) si la un moment dat am rotit scaunul. Era lumina, lumina aia din zori. O asteptam mai tarziu, pe la un 6, 7, dar mi-a facut o surpriza si la 5 jumate lumea era magica. Si-atunci serialul n-a mai avut sens, doar o muzica putea completa starea de pace si prietenie. Cum sa explici starile astea de liniste date doar e unghiul potrivit intre suprafata pe care te afli si razele soarelui? E atat e firesc incat o sa ma opresc and just let it be.
Iar margareta? Cine e margareta?
margareta e rima la soare și muzică. era prinsă în păr la spate, mai sus de ureche. nu o vedeai, dar o simțeai acolo
:)) e al doilea post pe care il citesc azi si care imi vorbeste de o dimineata perfecta. si la fel ca si in primul caz, si tu mi-ai creat o dorinta nestavilita de a-mi lua o zi libera si de a ma bucura pur si simplu de dimineata. Ador diminetile 🙂
@adrian da, e o varianta plauzibila 🙂
@Tomata cu scufita cred ca soarele asta de vara timpurie a creat valul de „dimineti perfecte”. eu nu prea am cum sa ma bucur de-o dimineata dintr-asta daca sunt libera. sigur ma trezesc la pranz sau chiar spre seara. 😀