Mi-e dor sa scriu. Si aici, pe blog, si oriunde. Pe foi albe, goale, in jurnal, la final de zi, la un ceai, in bucatarie, in timp ce soarele apune si de fiecare data cand ridic ochii luminile din blocuri sunt mai multe. Sau noaptea, renuntand sa ma chinui sa adorm si cedand in fata insomniei dulci, cea cu muzica, fum, cuvinte, privit in gol, gandit, muzica, muzica, cuvinte. Mi-e dor sa-mi fie greu sa pun pe foaie prima fraza si apoi sa treaca paginile fara sa-mi dau seama, sa ma opresc, sa zambesc si sa ma simt mai bine, doar pentru ca am scris. Mi-e dor de scrisori, trimise sau netrimise, ascunse intr-un caiet, in spatele cartilor, sau asumate, in folderul de ‘sent’. Scrisori care se leaga, care cer, care dau, care prind franturi din muzica din momentul ala, musai sa prinda muzica. Sau scrisori care nu spun nimic, doar ca sunt acolo si ca, in momentul ala, vreau sa stie cineva de mine. Si momentul trece, trece prin cuvinte, ramane acolo ca sa-l regasesc cativa ani mai tarziu si sa rad sau sa-mi amintesc cu nostalgie si sa pun piesa pe care o ascultam atunci, musai sa pun piesa. Mi-e dor sa scriu, pentru mine, pentru cineva care conteaza, pentru amuzamentul si invatatura de minte a viitoarei eu. Si-mi place, dar uit. Sa-mi pun un post-it sa-mi aduc aminte sau sa-mi pun un reminder pe telefon sau sa iau lecitina? Ridicol.