Un’, doi trei si… Merge, merge, sta si cade. Ploaia, masa, casa, tare tare, tare-o doare, pe pisica de pe stanca, ochiul drept si mana stanga. Stropi nebuni, manca-le-ar apa, omoratau povestea, cuvintele, rima, tot ce-au prins. S-au luat la tranta, au sarit boabe de nisip, s-a aplecat firul de iarba, a fugit rama, au castigat. Caci apa e la putere, va veni mare si tare peste tot pamantul, asa am vazut eu intr-un film[1], vom inota cu balenele si rechinii, vom dansa impreuna la discoteca de langa caminul cultural. Tot nisipul va fi ud, si toti oamenii albi, gri, sa nu ne mai agatam de barci! N-are nici un rost. Mai bine sa fim primii care se imprietenesc cu sirenele si sirenii, si dup-aia, cand o sa vina americanii, adica dupa ce planul lor de salvare nationala indelung elaborat va esua, noi o sa fim aia cu know-how, ma-ntelegi, o sa-i trimitem la cules de fructe de mare. Asadar sa pasim prin balti si sa aruncam umbrelele, elele[2]. E noul roz. La mare!