Raiul sinucigasilor

Ca tot e invierea subiectul principal al zilelor astora, va recomand un film: „Wristcutters: A love story” (2006). O romantare a sinuciderii si a lumii de dupa ea. Daca e rai, iad sau purgatoriu hotarati voi. Eu i-am zis rai pentru iubire si pentru plaja.

Si o melodie care se potriveste cu linistea din Bucuresti, parcarea pe care n-am mai vazut-o atat de goala de nu mai stiu cand, soarele care se rasfira printre jaluzele, peronul gol de la metrou.

Avatar, filmul fosforescent

Culori frumoase, o lume fantastica, sentimente nobile si o poveste cu morala, toate imbracate intr-o haina de efecte speciale duse la nivel de arta. Pe o planeta fosforescenta, oamenii sunt the bad guys, parazitii care distrug orice gasesc in cale pentru interese economice, fara sa le pese de elementul uman (ma rog, extraterestru). O paralela cumva la ce-i facem noi Pamantului in secolul 21? O comparatie cu instrainarea oamenilor de natura si de comunitate in favoarea individualismului tehnologizat? Da si da, sau cel putin asta am inteles eu.

Toate bune si frumoase, si totusi m-am usor plictisit. Asta pentru ca povestea e profund previzibila. Iar trei ore de efecte speciale spectaculoase si cam atat, im, e cam mult. Daca ar fi reusit James Cameron sa comprime putin actiunea, ar fi fost perfect. Iar componenta hollywood-iana a filmului m-a facut sa-mi dau ochii peste cap in momente care se doreau emotionante.M-am saturat pana peste cap de discursurile americane de mobilizare a maselor gen „Impreuna invingem, la arme, fratilor! Promit ca va fi bine”. M-am saturat si de povestile de dragoste frumoase, pure, romantice. Nu mai mintiti poporul cu experienta 3D! 😀

Apropo de 3D, si fara legatura directa cu Avatar, nu stiu altii cum sunt, dar nu mi se pare mare smecherie 3D-ul. Poate am eu o sensibilitate ceva, dar ma cam dor ochii de treaba asta. E a treia oara cand vad un film 3D si, sincer, mi-as fi dorit sa le vad in format 2D. Se vede suficient de bine, clar, extraordinar si fara sa iasa personajele putin in relief. Dar cred ca trebuie sa ma obisnuiesc cu viitorul.

Asa, ziceam de Avatar. Pai merita vazut, macar pentru a realiza cam cat a evoluat industria cinematografica. Pe mine m-a facut sa-mi doresc sa am un pasaroi gigantic pe spatele caruia sa zbor full speed printre munti plutitori. Pfff, ce imagine!

4054823306_b56cb41c49

Asa, si ne mai aminteste putin ca suntem oameni, nu robotei care functioneaza pe bani. Cred ca uitam tot mai des.

Mad Men

Din cand in cand, apare cate un serial care imi capteaza toata atentia si imi da dependenta. Ultimul venit in club: Mad Men.

Mi-a fost recomandat de Andra, care ma ameninta ca mai are un serial care o sa ma innebuneasca. 🙂 Pana atunci, ma bucur de o calatorie in timp in atmosfera anilor ’60, de personaje savuroase, dialoguri inteligente si de acel je ne sais quoi al filmelor care te farmeca fara drept de apel.

Spirited Away

… sau Sen to Chihiro no kamikakushi (2001) e un desen animat plin de fantezie si de intorsaturi ciudate de situatie. Este totusi un desen animat, asa ca este si usor previzibil, insa m-a incantat imaginatia celor care l-au facut. Eroina, o micuta de 10 ani, ajunge intr-o lume unde spiritele sunt stapane si unde deciziile de vitata si de moarte sunt luate de o vrajitoare malefica (muhahaha!), dar care are si ea slabiciunile ei. E o poveste frumoasa, de vreo 2 ore, asa ca inarmati-va cu putintica rabdare inainte. Ii lipseste umorul cu care ne-au obisnuit animatiile Pixar, de exemplu, si tinde mai mult spre un desen animat clasic, cu personaje pozitive, negative, sentimente nobile si elemente educative. Am zis de imaginatia producatorilor si de lumea fantastica pe care o creeaza? Parca am zis. 🙂 Enjoy, kidz!

Prozac Nation

Prozac Nation (2001) e un film facut dupa o carte cu acelasi nume, o autobiografie de Elizabeth Wurtzel. Subtitlul cartii, „The Young and Depressed in America”, iti da cam din prima o imagine cam despre ce o sa fie filmul. E un caz singular al unui creier chinuit, dar extrapolat spre sfarsit spre intreaga societate. Un exemplu de cat de mult afecteaza relatiile dintre parinti viata copiilor (fie ei si la varste adulte). Povestea lui Lizzie e un caz extrem, trait in diferite versiuni, mai mult sau mai putin grave, de copii, adolescenti si adulti din United States of Prozac, si, probabil, din intreaga lume contemporana. Iar Christina Ricci reuseste sa intre foarte bine in rolul personajului psihotic.

De vazut daca aveti chef de o drama, pentru ca filmul e destul de bun, s-ar putea sa va regasiti in unele ganduri ale personajului sau in episoade ale relatiei cu parintii si cu cei din jur.

Modern Family

Un serial pe care l-am descoperit dupa o recomandare auzita la radio. Neasteptat de comic, cu replici inteligente. Ce m-a distrat cel mai tare este ca aseara am trait pur si simplu o scena dintr-unul din episoade – dialogul despre Maryl Streep. N-are rost sa-l reproduc, incercati-l! Pe langa toate, aveti sansa sa-l vedeti pe Ed O’Neill (Al Bundy) batran si gras. Eu aproape nu l-am recunoscut.

Network

Un film despre manipularea media, despre generatille a caror realitatea e creata de televizor si despre disperarea de a obtine rating. In film se vorbeste despre „the tube”, asa ca, la 40 de ani dupa ce a fost facut, mesajul lui se aplica  cred intr-un fel si generatiei youtube. Network are multe pasaje care te pun putin pe ganduri, asa ca il recomand tuturor, iar cei care au de-a face in mod direct cu mass-media s-ar putea sa-l savureze in mod special. 🙂