Afterparty

Acum cateva zile, Facebook mi-a amintit ca au trecut cinci (5!) ani de la asta. Ma rog, cinci de la petrecerea de farewell, unde am cantat de m-am mirat ca nu au chemat vecinii politia, unde am primit cadou Catch-22, pe care-mi doream mult s-o citesc si pe care nu am terminat-o nici azi. Poate pentru ca pe coperta interioara sunt prea multe emotii, prea multe good-bye-uri si noroc bun-uri. Acum cateva seri, sa fie inainte, sa fie dupa ce mi-a aratat Facebookul pozele, am visat ca m-am reintors in Amsterdam. Ca am trecut pe langa vitrina unei cladiri si am zarit-o pe Emma. Era mai inalta, mai blonda si avea parul mai lung. I-am facut semn si a iesit entuziasmata sa ma imbratiseze. Am continuat pe strazi, pana la apartamentul meu, tot timpul cu un nod in stomac. „Nu voiam sa vin, de ce am venit? Oare e prea tarziu sa ma intorc? Nici nu am anuntat la serviciu ca plec.” Poate nu am terminat cartea, adica nici nu am trecut de primele 50 de pagini, desi am incercat de cateva ori, pentru ca e cu soldati si razboi si subiectele astea le diger mai greu. Poate poate.

„Come one day, the sun will come out, you might not even notice right away, it will be that faint. And then you’ll catch yourself thinking about something or someone with no connection to the past and you’ll realize that this is where your life is.” Asta e de aici. Am ridicat de multe ori ochii in Amsterdamul insorit. Nu e bine. Amsterdamul e rareori insorit. Dar de fiecare data cand era cufundat in soare, era magic. Si de fiecare data incercam sa simt acasa, dar sentimentul nu a venit in cei aproape doi ani jumate. Poate cu exceptia primei dati cand m-am intors in camera de camin, dupa cateva saptamani in Romania, si mi-am zarit bicicleta lipita de geam. Poate doar atunci, un pic.

M-am intrebat cat va trebui sa astept sa am sentimentul ala. Cat, ce, pe cine? Si va veni vreodata? Daca ridic ochii peste zece (10!) ani catre aceeasi lipsa si daca atunci e prea tarziu? Nu, probabil ca nu as fi asteptat atat si probabil ca daca as fi, nu s-ar mai povesti. Sau s-ar povesti in alta limba, intr-o cafenea langa piata de duminica unde se mananca cea mai buna prajitura de mere (not quite).

Era o zi insorita (god, they’re the best!) si mergeam cu troleul spre Piata Romana. In geanta verde aveam cd player-ul portabil cumparat din Madrid, cu vreo 25 de euro. Mult pentru bursa mea de student Erasmus, dar o investitie absolut necesara. Mi-am facut cateva CD-uri la facultate si le-am ascultat la nesfarsit: Gorillaz, Greenday si Nirvana unplugged. Deci eram in troleu, mergeam undeva, nu stiu de ce, si m-am uitat la Bucuresti. Aveam douzecisiunpic si, pentru prima data de cand plecasem de acasa, ma simteam iar acasa. Inca ma simt, aici.

Si poate intr-o zi o sa citesc si Catch-22. Cine stie?

28 de zile fara soare

Vremea de zilele astea mi-a amintit de Amsterdam. Stirea „Romanii nu au mai vazut soarele de 28 de zile” a avut aroma de ceai verde cu iasomie, dintr-o cana in dungi, cu geamul deschis cu vedere la canal. Un canal ca oricare altul, pe care se odihneau rate si alte o suta de specii de pasari si pe malul caruia mergeam zilnic la Albert Heijn (echivalentul Mega Image). Cu castile in urechi, cu gandul la ce-o sa fac, cum sa fac.

Acolo ploua tot timpul si sa nu vezi soarele cate 28 de zile la rand e banal. Iar cand il vezi te ia o ameteala de indragostit si lasi totul balta si iesi in parc sa bei un vin pe iarba. Nu conteaza ca e munca, scoala sau ianuarie. Lumea intelege de ce porti pantaloni scurti si slapi. Rafturile magazinelor se golesc rapid de struguri, prajiturele si tot ce poate fi molfait. A iesit soarele si singurul logic in care te poti afla e parcul. Vanand un petec de soare pana la apus.

Poate o sa-l vedem maine. Si reporterii vor iesi precum Nica sa rada la soare cu flashuri si obiective dhdhdhd cumparate de blec fraidei. Si vom avea breiching niuz si banda galbena va fi ca din poveste: romanii au vazut soarele si-au ras la el si vremea s-a indreptat.

Si mai ce? Pai daca nu-l vedem maine, nu vom fi ametiti precum indragostitii (sau ca mustele la sticla de otet) si vom lucra. Frumos, ordonat, palizi. Si daca nu-l vedem nici poimaine este posibil (desi nedemonstrat stiintific) chiar sa ne inaltam cu 1-2 cm la nivel de natie.

Iata, nu e chiar asa de rau fara soare, pe termen lung. Suntem tristi, dar mai inalti si mai muncitori. Dar vom mai fi atunci romani? -i care nu au vazut soarele de multe zile? Ba cei nemultumiti de obarsie si-ar putea propune sa nu vada soarele multe zile de-acum inainte, sa se ascunda in camere intunecate, si asa ar putea scapa ieftin de o problema care nu poate fi altfel rezolvata decat prin imigratie.

Mi-era uneori frica de pasarile care pazeau canalul. Unele erau inalte si aveau un cioc destul de amenintator. Le ocoleam pazindu-le cu coada ochiului, traversam podul mic, admiram linistea pe care nu o auzeam din cauza castilor si mergeam inainte, inapoi, inainte, inapoi.

Herengracht 410

Cand Katarina mi-a spus ca nu a vazut toate camerele, nu am inteles. Cum adica, ai fost acolo si ai vazut doar holul si bucataria? Da, e mare, nu-ti dai seama unde e ce.

 

Casa de la Herengracht 410, unde am stat un an si-un pic, are cinci etaje, cu cate cel putin zece camere pe etaj. Cladirea face parte din portiunea de Amsterdam unde isi construiau locuinte bogatanii secolelor 17-18. Este in buricul buricului targului, daca targul ar avea un buric cu buric. Casele au o usa mare pe care sa intre stapanii si o usa mica, dedesubt, pe care sa intre servitorii; cu gradini spatioase care au, la randul lor, niste case mai mici in ele – folosite pentru te miri ce; cu multe usi si gauri pentru soricei, cu urme ale diversilor locatari si nenumaratelor scopuri in care au fost folosite de-a lungul a sute de ani.

Casa de la 410 a fost, printre aletele, banca. La subsol este un seif imens, actualmente plin de cabluri prafuite si routere abandonate de la o firma de jocuri video care si-a facut veacul pe-acolo, nu cu mult inaintea noastra. Seiful, cu o usa greu de urnit si roata cum numai prin filme vezi, e inconjurat de un tunel ingust plin de panze de paianjen, cu oglinzi plasate strategic la colturi. Pe peretele de langa usa seifului, sta arsa de timp o depesa de prin 1800 toamna, semnata de ministrul olandez al finantelor. Poate o fi semnatura sau poate o fi anul, dar se pare ca nimeni, niciodata, nu a indraznit sa incerce o dezlipire a acelei hartii.

Etajul 1 este cel mai aratos si locul unde agentul imobiliar ii invarte cel mai mult pe posibilii clienti. Camera din mijloc e impresionanta. Daca scoti canapeaua rufoasa a Katarinei, masuta de 5 euro de la IKEA cu cursuri imprastiate pe ea si parfumul Miss Dior de pe semineu, ramai cu un muzeu – pereti tapitati cu catifea rosie, oglinzi imense cu rame aurii si un candelabru maiestuos la vremea lui. Ferestrele pana in tavan au o priveliste romantica spre gradina si sirul de case simpatice de dincolo. Tot la etajul 1 sunt si alte camere tapitate, cu mochete relativ noi si tot felul de cabinete si rafturi misterioase prin pereti (pe care fiecare le-a deschis cu speranta secreta ca va descoperi o mica avere).

Liftul mic de pe hol te invita sa nu-l incerci, pentru ca s-ar putea sa mori. O banda scotch neconvingatoare, de pe vremea primei noastre petreceri in casa, sugereaza ca usile, dealtfel functionale, trebuie sa ramana inchise. Exista doua randuri de scari. De obicei, duceam oaspetii pe una si ii aduceam pe cealalta – fapt ce rezulta intr-un invariabil „Now I’m lost” si un amuzament pe seama gazdelor. „I was lost the first few times too”.

In prima noapte, cand am inchis ochii am vazut o fetita bruneta in rochita alba in camera cu oglinzi. Am alungat-o semi-amuzata din cap. Vazusem prea multe filme la viata mea. Era o liniste incredibila. Ferestrele dadeau in gradina si singurul zgomot care razbatea uneori era cel al unui tramvai, in departare. La aproape un an dupa, printre niste glume, l-am auzit pe unul dintre colegii de casa spunand ceva de o fetita. Era sa cad de pe scaun. „How does she look like?”. „She has black hair”. L-am oprit si n-am mai vrut sa aud.

Asta e tot. Nu urmeaza niciun mister sau poveste horror. Au aparut, in schimb, soriceii. Amsterdamul este un oras infestat. La McDonald’s, in cantina de la facultate, in apartamente, sunt peste tot. Iar intr-o casa imensa, care nu a fost renovata de multi ani, sunt crapaturi si gauri la fiecare colt. Intr-o zi de primavara, soarecii au luat-o razna. Timp de cateva saptamani au fost peste tot. In camere, in bucatarie pe sub suportul de vase si odata chiar si in tigaia in care planuiam sa-mi fac o omleta.

Etajele 2, 3, 4, 5 sunt o insiruire monotona de spatii in semi-paragina, care au fost compartimentate in fel si chip de diversii ocupanti. Ferestre rotunde, ferestre patrate, scari in spirala si drepte, toalete din secolul locomotivei cu abur si bucatarii corporatiste, toate convietuiesc intr-un amalgam confuz de spatiu si timp. Cele mai multe cladiri de pe canalul Herengracht, altadata cuibul cremei orasului, sunt azi spatii de birouri. Si cum criza a ajuns peste tot, firmele s-au mutat spre periferia orasului, in cladiri noi cu chirii mult mai mici, iar case precum a noastra stateau goale, aspeptand un chirias sau cumparator. Noi eram niste trecatori, studenti care poposesc in astfel de locuri pentru chirii modeste, petreceri grandioase si povesti cu soricei. In schimbul acestor avantaje nepretuite la varste fragede, studentii sunt, in fata legii, un fel de gardieni ai cladirilor impotriva celor care ar putea intra cu forta in ele. Si le mai si scutura de praf, mai ales in preajma vizitelor imobiliare.

Intr-o astfel de cladire, nu te poti simti in siguranta. Daca auzi un zgomot, de unde (si cu ce curaj?) incepi sa cauti? Am invatat sa dorm iepureste, fara sa-mi fi propus asta. Am reusit sa mobilez spatii imense cu mobila putina si sa am stomacul sa alung sorecul din tigaie, s-o spal bine si sa-mi fac de mancare. „So, do you like living here?”. „It’s definitely interesting, but I wouldn’t do it again”. Exact asta era si sentimentul meu. Katarina a plecat prima si a lasat locul unui portughez enervant ca pasajul Obor blocat cu masini, atunci cand esti in intarziere. Am incercat sa ma mut de cateva ori, dar sa-ti cauti o camera in Amsterdam este un cosmar – chirii exagerate pentru spatii minuscule, pentru care concurenta e oricum acerba.

Iar in zilele cand gradina era inundata de soare, de Ziua Reginei cand ne urcam pe acoperis si vedeam tot orasul portocaliu, de fiecare data cand nici macar de bicicleta nu aveam nevoie sa ajung oriunde, atunci nici chef sa ma mut nu mai aveam. Casa era inima inimii Amsterdamului, din toate punctele de vedere.

Cand am aflat ca au vandut cladirea si ca trebuie sa ne mutam, am stiut ca nu o sa-mi mai caut alt loc in Amsterdam. Toti care stateau in casa in momentul ala si cei care plecasera de-a lungul anului s-au mutat nu numai de-acolo, ci si definitiv din Olanda. De fapt, mai toti colegii mei de la master, inclusiv multi olandezi, au cautat orizonturi mai insorite. Nu stiu cum se face ca un oras atat de frumos are atat de putin lipici.

Acum un an, pe vremea asta, scoteam ultimii saci de gunoi in fata casei, ma certam cu portughezul care fusese prea lenes sa scape de mobila la timp si riscam sa ne pierdem garantia si-mi mutam cele trei valize tot mai aproape de usa. Venisem sa raman, dar nici ca puteam avea mai mult chef sa plec.

Am incalecat pe-o sa (de bicicleta) si v-am spus o poveste.

Hoti si Frank Sinatra

Amsterdamul e un oras sigur, sau cel putin asa ni s-a zis in timpul zilelor de deschidere de la facultate. Politia e pe la toate colturile, sunt camere de filmat pe strazi si lumea e pur si simplu pasnica. Mi-a placut ce ne-a zis o spanioloaica noilor studenti internationali: in cel mai rau caz se poate lua dupa tine un junkie, si oricum poti sa fugi mai repede decat un junkie sau esti pe bicicleta si-o iei la sanatoasa. Si desi ma simt mult mai in siguranta pe strazile de-aici decat in Bucuresti, iata ca se intampla si lucruri ciudate. Aseara cineva ne-a spart apartamentul si ne-a furat televizorul nou nout, o plasma cu diagonala… mare. Si eu am auzit zgomote si mi s-a parut ceva putin bizar in atmosfera, dar nu m-am dus in bucatarie sa vad ce se intampla. Am pus totul pe seama vecinilor de jos care se distrau la un fel de petrecere. Dimineata, galagie pe hol si politie. Pe langa televizor, au luat o sticla de vin din frigider. Eu m-am bucurat ca nu au luat filtrul de cafea, aia da tragedie. 😀
Cu vreo doua saptamani in urma, eram prin Dam Square, unul dintre cele mai aglomerate puncte din oras, si ma chinuiam sa-mi dezleg bicicleta legata sanitar de un cos de gunoi. Si aud niste tipete. La vreo 20 de metri vad un om care izbucneste in flacari. Oamenii sar sa-l stinga, tona de turisti si localnici din jur de uita cu figuri socate la scena, iar in doua minute locul se umple de politie si pompieri.
Stiu ca incidente d-astea si spargeri de apartamente se pratica peste tot. Dar aici am dat nas in nas cu ele. Si ca sa se incline balanta, dau nas in nas si cu momente foarte frumoase. La o zi sau doua dupa incidentul din Dam Square, la cateva strazi mai incolo, aud din turnul unei catedrala o melodie cunoscuta. Clopotele cantau My Way a lui Frank Sinatra. Si suna atat de bine, incat m-am oprit pe marginea unui canal si-am stat 20 de minute in soare si-am ascultat. Pe canal treceau barci, pe strazi biciclete si versurile din My Way imi rasunau in cap, peste clopote. Cum sa nu fie lumea mai pasnica si mai relaxata?
In concluzie nu am nicio concluzie. Astept mai multe momente Frank Sinatra si mai putine zgomote ciudate venind din bucatarie. Buhuhu. Is that paper, is that snow, oh, no, it’s a ghoAmsterdamul e un oras sigur, sau cel putin asa ni s-a zis in timpul zilelor de deschidere de la facultate. Politia e pe la toate colturile, sunt camere de filmat pe strazi si lumea e pur si simplu pasnica. Mi-a placut ce ne-a zis o spanioloaica noilor studenti internationali: in cel mai rau caz se poate lua dupa tine un junkie, si oricum poti sa fugi mai repede decat un junkie sau esti pe bicicleta si-o iei la sanatoasa. Si desi ma simt mult mai in siguranta pe strazile de-aici decat in Bucuresti, iata ca se intampla si lucruri ciudate. Aseara cineva ne-a spart apartamentul si ne-a furat televizorul nou nout, o plasma cu diagonala… mare. Si eu am auzit zgomote si mi s-a parut ceva putin bizar in atmosfera, dar nu m-am dus in bucatarie sa vad ce se intampla. Am pus totul pe seama vecinilor de jos care se distrau la un fel de petrecere. Dimineata, galagie pe hol si politie. Pe langa televizor, au luat o sticla de vin din frigider. Eu m-am bucurat ca nu au luat filtrul de cafea, aia da tragedie. 😀

Amsterdamul e un oras sigur, sau cel putin asa ni s-a zis in timpul zilelor de deschidere de la facultate. Politia e pe la toate colturile, sunt camere de filmat pe strazi si lumea e pur si simplu pasnica. Mi-a placut ce ne-a zis o spanioloaica noilor studenti internationali: in cel mai rau caz se poate lua dupa tine un junkie, si oricum poti sa fugi mai repede decat un junkie sau esti pe bicicleta si-o iei la sanatoasa. Si desi ma simt mult mai in siguranta pe strazile de-aici decat in Bucuresti, iata ca se intampla si lucruri ciudate. Aseara cineva ne-a spart apartamentul si ne-a furat televizorul nou nout, o plasma cu diagonala… mare. Si eu am auzit zgomote si mi s-a parut ceva putin bizar in atmosfera, dar nu m-am dus in bucatarie sa vad ce se intampla. Am pus totul pe seama vecinilor de jos care se distrau la un fel de petrecere. Dimineata, galagie pe hol si politie. Pe langa televizor, au luat o sticla de vin din frigider. Eu m-am bucurat ca nu au luat filtrul de cafea, aia da tragedie. 😀

Cu vreo doua saptamani in urma, eram prin Dam Square, unul dintre cele mai aglomerate puncte din oras, si ma chinuiam sa-mi dezleg bicicleta legata sanitar de un cos de gunoi. Si aud niste tipete. La vreo 20 de metri vad un om care izbucneste in flacari. Oamenii sar sa-l stinga, tona de turisti si localnici din jur de uita cu figuri socate la scena, iar in doua minute locul se umple de politie si pompieri.

Stiu ca incidente d-astea si spargeri de apartamente se pratica peste tot. Dar aici am dat nas in nas cu ele. Si ca sa se incline balanta, dau nas in nas si cu momente foarte frumoase. La o zi sau doua dupa incidentul din Dam Square, la cateva strazi mai incolo, aud din turnul unei catedrale o melodie cunoscuta. Clopotele cantau My Way a lui Frank Sinatra. Si suna atat de bine, incat m-am oprit pe marginea unui canal si-am stat 20 de minute in soare si-am ascultat. Pe canal treceau barci, pe strazi biciclete si versurile din My Way imi rasunau in cap, peste clopote. Cum sa nu fie lumea mai pasnica si mai relaxata?

In concluzie nu am nicio concluzie. Astept mai multe momente Frank Sinatra si mai putine zgomote ciudate venind din bucatarie. Buhuhu. Is that paper, is that snow, oh, no, it’s a ghost.

Later edit: 3 ore mai tarziu, hotul e arestat si televizorul e inapoi in bucatarie. now that’s what I call efficiency! 😀

Amsterdamul nu miroase a iarba, iarba miroase a Amsterdam

„We found a bike in front of the house. It’s yours”. Miiiine? Olandezii la care am stat acum patru ani (deja??) m-au intamplinat cu o bicicleta. Putin cam inalta pentru mine, mi-am rupt o pereche de sandale incercand sa pun o frana. Dar cine nu-si rupe ceva pe bicicleta in Amsterdam? Era cat pe ce sa-mi rup si gatul, cazand in intersectie, pe ploaie, in fata tramvaiului. Cu palma si genunchii insangerati, ma uitam cu ochii tristi la prietenii mei olandezi. Ei radeau de mine. „I have a friend who broke both her wrists one night, coming on her bike drunk, from a party. Hahaaa!”

Olandezii au un accent in engleza delicios, usor britanic. Cam toti si-au fumat creierii prin liceu si ies destepti foc! M-am indragostit foarte repede de ei. Ok, bine, m-am indragostit numai de unul. Si cum sa nu te indragostesti cand la miezul noptii te ia pe bara de la bicicleta si te duce acasa, traversand poduri, strazi inguste, cu norisori magici in aer, asa cum ia printul printesa pe cal? In Amsterdam, se intampla.

Dupa ce mi-am luat bicicleta in primire de la gazde si am primit tutorialul de legare corecta a vehiculului astfel incat sa nu poata fi furat, am schimbat amabilitati si m-am minunat de apartamentul lor pe trei etaje, cu terasa cu plante, bucatarie imensa si d-astea de-ale civilizatiei. Apoi am iesit din casa. Un grup de turisti aproape ca m-a prins intr-o poza, cu mana pe clanta. Si apoi, ta-daaa! Am simtit aerul inconfundabil al Amsterdamului. Miroase a iarba, ce mai, peste tot. Un miros pe care l-a inceput nu l-am inteles, in inocenta mea, dar care mi s-a impregnat pe creier mai ceva ca madlena lui Proust. Pour moi, nu Amsterdamul miroase a iarba, ci iarba miroase a Amsterdam.

Centrul orasului musteste a dubiosenie. Prostituate in geamuri, te impiedici de turisti prabusiti de la prea multa magie, iar la mai toate colturile junkierii incearca sa-ti vanda o bicicleta sau sa ti-o fure sau doar se uita ciudat la tine. Ma indoiesc ca te si vad. Dar eu una m-am simtit in siguranta. Toata lumea e intr-o stare de chill molipsitoare. Aerul, v-am zis.

Amsterdamul e construit concentric. Un cerculet de apa, unul de pamant si tot asa. M-am ratacit de nenumarate ori, nu fara placere, pentru ca peisajele sunt chiar romantice. E un fel de Venetie, numai ca orasul nu are un aer de vechi si statut. E multa frumusete invelita intr-o patura de biciclisti nebuni, inca una de turisti extatici si, in general, un stil de viata relaxat dar eficient.

Am prins o luna frumoasa, cu soare, spre mirarea localnicilor, pentru ca, insistau ei, Amsterdamul e un oras ploios. Fusesem acceptata la o scoala de vara si din cinci orase europene, m-au trimis in cel care mi s-a potrivit ca o manusa. Nu cred ca organizatorii au stiut, a fost sheer luck.

Incerc sa rezum cumva de ce imi place atat de mult locul ala. Oamenii pe care i-am cunoscut au contribuit mult, fara indoiala. Veneam dupa un an petrecut in Spania si eram putin obosita de caracterul latin, zgomotos si sufocant. Caracterele nordice puternice, inteligente, reci dar totusi deschise m-au incantat pur si simplu. Iei oamenii astia si ii pui intr-un loc unde placerile interzise sunt la ele acasa. La etajul 1 poti sa porti o discutie despre drepturile omului, iar la subsol cinci natii diferite sunt way up high. Pe strazi gasesti toate gradele de betie: de la cel mai treaz si serios, la cel mai prabusit si niciunul nu se mira de prezenta celuilalt.

Cred ca acum mi-am dat seama de ce imi place atat de mult. Eu sunt o fana a echilibrului. Iar Amsterdamul este un oras al echilibrului, intre multe extreme ale comportamentului uman. Si, bineinteles, esti liber oricand sa te dezechilibrezi mai mult sau mai putin. Totul asezat pe apa, printre barci, biciclete, cladiri scunde si cochete, parcuri largi si culorile multiculturalismului. It’s a magic cocktail!

Si melodia care-mi va aminti intotdeauna de Amsterdam. Cand o ascult inchid ochii si dansez in picioarele goale, pe iarba, intr-unul din parcurile imense din locul meu preferat din toata lumea. Cat am vazut din ea pana acum.

Am scris toate astea la provocarea lui Cati. Care inteleg ca se duce in Amsterdam si o invidiez pentru ca nu m-as satura sa ma reintorc acolo. Enjoy the ride! 🙂