Romanii sunt speciali. Pai baaaai, la noi a fost Michael. De doua ori! Sa te duci la Madonna dupa Michael e ca si cum ai bea o bere Suceava dupa Leffe. Gen. Nooo?
Romanii sunt si nesimtiti. Dar sunt nesimtiti cand li se permite. Acu’ daca doamna diva n-a reusit sa impuna suficient respect, she got boo’d. Ca Michael ne-a zis si el “It’s black… it’s white”. Da’ el o fo’ asa de simpatic mititelu’ ca noi am cantat la unison “yeah yeah yeah”. Apropo, stiati ca incepand de ieri in Herastrau exista o alee care se numeste “Michael Jackson”? “Sa iesim cu copiii la plimare pe ea”, a zis o colega. “Ha, ha”, am ras eu, desi io pe Michael il cred ca era saracu’ cuminte si inocent.
Revenind, ca altundeva vroiam sa ajung. Si anume la un articol din presa bulgara. Ei, uite! Daca la ei nu numai ca n-a fost Michael, dar n-a fost decat Metallica acum vreo 10 ani, bulgarii sunt EXTAZIATI! Atat de extaziati, incat au impresia ca spectacolul Madonnei i-a scos din perioada de tranzitie post-comunista. Permiteti-mi sa loooooolzzzz! Stai ma, ca poate oamenii au argumente. Sa citam:
“As ridiculous as this may sound (noooo, crezi?), the fact of the matter is that this is not just: A) Madonna’s first ever concert in Bulgaria; B) the largest concert to ever take place on Bulgarian soil; C) an absolutely amazing show of music, dance, and light; D) all of the above… It is: E) a lot more than all that.”
Mai citit voi daca sunteti curiosi. Si e un articol de pe o agentie, Sofia News Agency, nu de pe un blog.
Acu’, rade ciob de oala sparta. Dar macar ieri s-au facut vreo 2 flash moburi cu adevarat misto in Bucuresti. Unul la Romana si altul la Plaza. Tot Michael ne salveaza!
Bate vantul printre vizitatori, si pe buna dreptate, scriu asa de rar. A revenit vara zilele astea, nu ca ar fi plecat undeva. Dar a fost cald, m-am topit azi visand ceva ciudat: o problema de matematica cu fractii supraetajate. Macar a fost ceva deosebit de niste vise recurente pe care le-am avut in ultimul timp. Dar nu va intereseaza pe voi asta. Am vazut cateva filme zilele astea. Mi-a placut Dogville pentru ca e ciudat si deosebit si pentru final. A, si pentru scena de pe banca, cand ninge cu puf. Mi-a mai placut Anything Else desi nu sunt un mare fan Woody Allen. Personajul feminin mi s-a parut delicios, iar cel masculin suficient de confuz sa fie oarecum simptic. Si in sfarsit am vazut Death Proof. Hell, yeah!
Convinsa ca nu l-am vazut pana acum desi am tot auzit de el, am revazut, de fapt, Love Actually. Nu-mi amintesc cand l-am vazut prima data, dar mi-a prins bine o infuzie de optimism si de “love actually is all around”, desi in realitate nu e. Si mi-a lasat pe replay in cap o piesa veche, care-mi aminteste de un apartament la etajul 7 si de niste seri cu Bloody Mary si table. Mai stii?
Ati vazut cat de usor interactioneaza copiii? E suficient sa se uite unul la altul si gata, sunt prieteni. Dupa 20 de ani, treaba asta e mult mai complicata. Educatie, ihibitie, prejudecati, frica, emotii, aroganta. Tu te poti duce pur si simplu, fara absolut nicio problema, la o alta persoana sa intri in vorba cu ea? Cel mai probabil nu inainte sa analizezi situatia, posibilul raspuns etc. Chiar daca macar fugitiv, daca esti mai deschis/a de felul tau.
Ati vazut cat de repede trec copiii de la plans la ras? Sau cat de usor si natural danseaza? Sau cat de lipsiti de griji pun intrebari?
Ar trebui sa ne uitam la copii mai des si sa ne amintim cum suntem noi facuti sa ne comportam si nu cum suntem programati in timp sa ne comportam. Cred ca am scapa de multe “blocaje” din creier.
Catalin mi-a amintit de o sceneta veche cu Toma Caragiu, in care este o fraza pe care o folosesc destul de des. Si nimeni nu se prinde ?. N-am gasit alta rima, cum ar veni.
Si daca tot am inceput, inca una. Pe care le-am baut. Şot ata. Hahaa .
?. N-am gasit alta rima, cum ar veni.
