Should’ve

Cum fac cum nu fac, ma misc in cercuri, apele ma ametesc, barcile par la fel, si gasesc aceiasi copaci. Aceleasi sunete ale vantului printre frunze. Mi se pare oare romantic sa cred ca am pierdut drumul? Eu stiu, toata lumea stie, ca de fapt am o harta in buzunar, nu plec de acasa fara asa ceva. Si totusi refuz sa o folosesc si nu indraznesc sa intreb.

Asta mi-a placut:

1: « unde pleci domne ? »

2: « ma duc si eu »

1: « nu te duce »

2: « pai de ce nu? »

1: « pai ce sa cauti ? »

2: « ce n-am gasit de unde vin »

Forever

Chiar daca pamantul e rotund doar cateodata si pielea marii amaruie de la atata bere, mi-aduc aminte destul de bine de tine. De piatra alba pe care m-am cocotat si de pe care-am vazut viitorul, de sunetul valurilor spargandu-se fara nici o graba de tarm. Si cu cat ma gandesc mai bine cu atat mosorul se desira mai mult si eu uit de paianjenii cu care am trait in camera cateva saptamani. Patul inconfortabil, scarile inguste, tavanul apasator, geamurile care se vedeau de pe geam, perdeaua galbena luata de vant, toate au disparut in momentul in care mi-am agatat cele 5 genti dupa gat si-am scos valiza pe strada. 3 luni au 3cut in 3 momente, totul se deruleaza in folderul «poze bruxelles» ca un scurt metraj si se adauga ca un alt episoad in «poze», intr-o serie cu cine stie cate sezoane. Nu depinde de public (nu?), depinde de cat de atenta voi trece strada, de ceasul rau pisica neagra, sau de ceasul bun. Ori de cat ma tin bateriile, la camera. Azi am vazut o lebada cum isi aduna crengi pentru cuib. Dupa ritmul in care mergea, ii va lua mult. Si-mi amintesc cum am ridicat ochii intr-o zi si-am vazut ca ai imbatranit, si nu stiam unde fusesem cand au aparut toate ridurile si cand ai inceput sa nu mai porti o fusta subtire ci 3 randuri de pantaloni. Am adunat multe margele, ma duc sa le numar, sa ma minunez de culori, sa le asortez la unghii si papuci, si sa ma gandesc, ca tot omul de rand, ca pentru mine va fi altfel.

Later edit: “Well, baby, I surrender to the strawberry icecream.”

In transit

O melodie ca un ecou. Vantul rece imi sufla suvita de dupa ureche si ma face sa stramb din nas. Ma uit la strada semi-plina de masini, urme usoare de zapada, cred ca le vad doar din cauza frigului, de fapt inca n-a nins. In spatele meu e intuneric, s-a stins si monitorul, lumina portocalie a atmosferei imi da voie sa ma incrunt. Imi vad viitorul rid cu coada ochiului in fereastra, dar nu-mi pasa. Ma dezlipesc de pervaz, mai pun melodia o data, imi iau si hanoracul dupa mine si ma postez iar la geam. Vad masini care cauta locuri de parcare, mi se pare comic cum eu gasesc de sus atatea locuri goale, iar soferul se invarte ca bezmeticul si pana la urma se de batut si porneste spre alta strada. Sunetele clare si lente ale piesei imi amintesc de ce stau in geam si de ce sunt suparata pe toata lumea. Si nu vreau sa apas butonul de repeat, la fiecare 3.54 minute fac acelasi drum, aceeasi miscare, si inapoi. Poate pentru ca am nevoie de o scuza sa ma mai incalzesc putin, poate pentru ca la un moment dat voi face acelasi drum cu pasi ceva mai repezi, si fara ezitare voi schimba ritmul.

Am trecut la un ecou mai nou, e inca destul de puternic, si sunt in tren, am parul obosit de atata ploaie, o liniuta la bateria de la mp3 player si caut piesa la posturile de radio. E superficiala, comerciala, dar eu am auzit-o dimineata la radio si mi-a ramas in minte. O gasesc, ii dau fericita un cot Adinei care se sperie si-mi arunca o privire jumate nervoasa – jumate «esti bine?». Pai cum sa nu fiu? Ma bat(z)ai pe scaun si pun sentimentul ala in buzunar, nu se stie cand mai trebuie.

Am intrat in tunel si-am pierdut semnalul, e liniste (baraiala) pentru cateva secunde.”I’m singing in the rain, just singing in the rain, what a wonderful feeling…”

A revenit, ma plimb prin parc cu o carte pe care stiam ca n-o voi deschide, dar am luat-o sa fie. La next vine Robbie W, “Sexed up”. O pornesc spre metrou, fara entuziasm, nu-mi place sa merg acasa dar mi-e pofta de niste paste cu ton.

Eu sunt copilu’

Sunt intr-un cort verde. Mi-era frig si mi-am acoperit umerii cu patura in patratele, care imi aminteste de o alta patura, rosie, de acasa. Camera mea e plina de amintiri, de hartiute, poze, frunze uscate si statui, autografe de demult si un sertar cu cheie. Nici eu nu mai stiu ce e in sertarul ala, prostii, nu mai sunt secrete, poate doar cele 5 jurnale pe care le-am tot inceput si continuat pe diferite perioade de timp. Mi-am pierdut jurnalul de pe primul calculator, aveam ceva pagini scrise despre cine stie ce. Eu stiu ce, dar ce mai conteaza? Scriu de cand ma stiu despre toate prostiile care-mi trec prin cap, poate pentru ca am citit in vreo carte ca cineva avea un jurnal si mi s-a parut romantic, poate pentru ca tata mi-a zis ca daca ma hotarasc sa tin un jurnal nu mi-l va citi (si da, l-am crezut). Tot timpul am scris cu castile pe urechi, tot timpul mi-am facut temele, referatele, mi-am scris mailurile dragastoase, furioase, amicale sau pur si simplu plictisitoare cu muzica urlandu-mi in timpane.

“Sere nere”, am scris despre ce-am simtit in diferite momente, am stat ore intregi si-am scris scrisori pe care nu le-am trimis, am scris versuri din melodii din neputinta de a scrie muzica in sine. Scriu acum pentru ca inca am vin in sange si nu mi-e destul de somn, pentru ca muzica ma face sa ma intreb daca sunt eu cea care a dat palma sau poate eu versiunea beta. Pentru ca nu sunt trista deseori, pentru ca nu sunt trista nici acum, doar melancolica in cortul meu improvizat, amintindu-mi cum am primit o ciocolata de ziua mea, acum multi ani. Ma simt bine aici, nu aud ce se intampla in jur, poate sa tune si sa fulgere, mie mi-e cald si n-o sa ies din vizuina pana nu iese soarele si se termina melodiile din lume.

macarale

nu pot face nimic in linistea asta… un radio, o muzica, un zgomot ceva… cel mai mult ma intriga soferii de taxi care isi duc existenta in masina cu miros de brad/lalele/etc fara un zgomot de fond. sunt mult mai eficienta cu o melodie in urechi, decat auzind doar tastatura ciocanind din cand in cand si zgomotul surd al aerului conditionat. dati-mi soare si muzica si dau in schimb eficienta maxima.

am schimbat biroul si in acelasi timp si vederea: dintr-o adunatura de ferestre in care se oglindeau norii intr-o panorama asupra orasului, vad crown plaza, statuia din parcul plin de praf si polen, multe macarale, cladiri, casute cu acoperis rosu. si ploaia. am stranutat in sens de aprobare, asa nu se mai poate, sa bata vantul sa alunge norii!

ce vreau eu sa zic? nimic, doar va povesteam o poveste despre plictiseala. cine n-are nevoie de o scuza pentru a lua o pauza de 2 min de la job/scris/citit/stat degeaba?