Au au au. Au. N-am mai avut așa o febră musculară de când m-am apucat de Tae Bo în anul I de facultate.

Aveam emoții încă de joi. Știam că Piatra Craiului e un traseu greu, lung, cu hăuri amețitoare. Vineri, și mai și. Dar dacă ne prinde ploaia pe creastă? Dacă ne prinde noaptea în pădure?

Ne-am cazat în Zărnești (recomand pensiunea Aliart dacă ajungeți pe acolo), am luat o cină târzie și am pus ceasul să sune. Sâmbătă ne-am trezit odată cu răsăritul și-am plecat cu mașina spre Plaiul Foii, de unde începe trasul pe care ni-l propusesem:

Plaiul Foii (849 m) – Lanțuri – Vârful La Om (2238 m) – Vârful Ascuțit (2121 m) – Șaua Padinei – Refugiul Diana (1520 m) – Plaiul Foii

Timp estimat: 12 ore; apus la 20:00

La 7:10 eram pe drumul forestier marcat cu punct roșu (), care pornește aproape de Cabana Plaiul Foii, marcaj pe care aveam să-l urmăm până la Șaua Padinei. M-am făcut că ignor un panou mare pe care era un cap de urs, pus chiar la intrarea în pădure.

În pădure, aer tare și rece, de ne-a luat amețeala pe toți. Am început să urcăm la început mai ușurel, apoi din ce în ce mai abrupt. După 1-2 ore prin pădure, ajungi la Refugiul Șpirla (1415 m), iar de acolo ești aproape la lanțuri.

Iar lanțurile sunt serioase. Abrupte și multe. Unele mai ușor de escaladat, altele mai dificile. Pe traseu era deja destul de multă lume, ceea ce-ți mai dă curaj. Erau și doi adulți cu un puști de vreo 10 ani, care se descurca admirabil.

Patru ore am făcut până pe creastă, timp în care am urcat încontinuu. Primul obiectiv era atins: Vârful La Om, care e chiar la stânga după intrarea pe creastă. Dar greul nu trecuse încă.

N-am făcut multe trasee de creastă, dar pe unde am mai fost și din ce-mi imaginam, credeam că o să avem, așa, o potecă unduită cu urcușuri și coborâșuri prietenoase. De fapt, creasta nordică a Pietrei Craiului e un șir de mini-munți pe care trebuie să-i escaladezi unii după alții.

Cam asta e ce lăsam în spate la Vârful La Om.

Și cam asta ne aștepta în față până la Vârful Ascuțit.

Urci un perete de piatră, cobori altul. Ți-e și milă să cobori când vezi că la 20 de metri trebuie s-o iei de la capăt, dar n-ai de ales. Poteca e destul de îngustă și ai hău în stânga, hău în dreapta. Și totul e amețitor de frumos. Lanțuri muntoase cât cuprinzi, pereți abrupți de piatră pe care zburdă capre negre, în zare păduri și sate cât vezi cu ochii.

De la Vârful la Om până la Vârful ascuțit am făcut 2,5 ore, cât era estimat și pe indicator. Au fost niște ore destul de lungi, în care mă uitam cu puțină teamă la câțiva nori care se adunau spre creastă. Efortul era mare și știam că mai e destul de mult din traseu.

„Nu prea te bucuri de peisaje”, mi-a șoptit prietenul în cască. Mi-am dat seama că așa e și am încercat să mă relaxez și să mă bucur mai mult de traseu, că aveam de ce.

Tot urcând și coborând, a început să se apropie și Vârful Ascuțit de noi, iar ultima porțiune înainte de el e chiar blândă cu picioarele. La Vârful Ascuțit am făcut o pauză de-o Cola și-o ciocolată. Aveam deja vreo 7 ore de traseu. Am admirat culmile pe care le aveam în față, încercând să ghicim până unde mai aveam de mers înainte să începem coborârea. Nu prea ne-am dat seama, așa că după 15 minute de zăbavă, am luat-o iar la pas să aflăm.

După încă vreo oră de sus-jos-mai-mult-jos, am dat de indicatorul spre Refugiul Diana. La stânga, traseu marcat cu dungă albastră (), 3 -3,5 ore spre Plaiul Foii, prin Valea Urșilor.

Pe unde? Eu nu merg.

Coborârea a început printr-un jnepeniș care era cam enervat că omul și-a făcut cărare tocmai pe acolo. Te zgâria pe picioare, îți dădea crengi în cap, îți punea piedici. Am ieșit destul de repede din hățiș ca să dăm de-o coborâre abruptă prin grohotiș.

După vreo jumătate de oră de grohotiș, pe care am mers în alunecuș, în fund, în mâini și aproape și-n cap, picioarele mele s-au declarat învinse. Mușchii coapselor nu prea mai funcționau și încheieturile erau ca gelatina.

„Mai avem vreo 3 ore de lumină bună și am înaintat încet și puțin”, mi s-a șoptit iar în cască. Bine, să mai înaintăm atunci.

Dacă ajungeți pe acolo, aveți grijă pe unde ieșiți din valea cu grohotiș. Traseul o cotește la stânga pe o cărare ușor de ratat, iar în vale nu e de mers. Dar asta e poveste de zis la terasă, nu pe blog.

După cărarea la stânga și încă o bucată cu pietriș (chiar nu se mai termină?), am ajuns în pădure și-am continuat spre Refugiul Diana. Nu mai știu cât am facut – vreo 1-1,5 ore din creastă până la Diana, cred. După un ultim popas, am luat-o încet de tot, că nu mă mai țineau picioarele altfel, spre Plaiul Foii. Era ora 17, ceea ce înseamna că și cu pasul furnicii aveam timp să ajungem la destinație pe lumină.

Coborârea prin pădure nu e foarte grea, teoretic. Practic, fără control în genunchi, m-am chinuit un pic. Din fericire, în Valea Urșilor n-am întâlnit decât copaci și o stână la ieșire, ca să fie cu de toate.

Traseul se termină într-o pajiște care dă în șosea, cam la 1 km de Cabana Plaiul Foii, unde lăsasem mașina.

Cu palmele și picioarele negre de praf, ochii roșii de vânt și încheieturile greu încercate, am ciocnit fericiți o bere Bucegi. A fost frumos. Mâine, după ce trec durerile, o să fie și mai și.