Pe scurt: Traseu Azuga – stație telegondolă Sorica – creastă Munții Baiului – Sinaia. Aprox. 20 km în 6-7 ore, nivel ușor spre mediu. Făcut la început de noiembrie. Frumos rău. 

Pe lung-ish.

Duminică, ora 6 jumate, sună alarma, nuuuuuu! Căciulă, mănuși, geaca „de teracotă”. Vrum, ca vântul de iarnă și gândul la cafea, spre Sinaia. Luăm trenul până la Azuga și hop pe traseul spre culmile Munților Baiului.

Acu’, să vă zic de urma de 🐻 de la 50 de metri de intrarea pe traseu? Vă zic, că mie mi-a dat super impuls pe urcarea de-o oră care a urmat. Am cântat și-un Vino la mine, până Zgă a remarcat că poate ursului îi place Delia și-am renunțat. Am mai chiuit, am mai tropăit și, slavă pădurii, am ajuns în luminiș fără întâlniri cu wild life.

Pe culme, 🌞, zăpadă, vedere spre Bucegi și voie bună. După ce ne-am tras sufletul, am luat-o cătinel pe drumul șerpuit care străbate Baiului. Vreo 20 de km, în total, tot traseul. E multișor, dar în afară de prima urcare, coborârea de la final și Vârful Baiul Mare – 1895 m (pe care oricum îl poți ocoli), drumul e lin.

V-am zis de Bucegi? În acea zi, Bucegii erau echipați cu un top de zăpadă și-o fustă transparentă.

I-am admirat tot drumul, pe partea dreaptă. În stânga, alte lanțuri muntoase pe care nu le știu (acolo e Piatra Mare, dincolo în spate e Ciucaș). Și, mai aproape de zare, niște culmi spectaculoase presărate cu petice de zăpadă, riduri ca spinarea unui animal, curburi ca din pensulă. Ce să mai, poezie și alta nu!

Am mers prin nămol, prin nămeți, prin ceață, prin frunze, dar mai mult prin soare. Și-am făcut poze într-una.

Din când în când, ne mai învăluia un nor. Din când în când, mai mâncam o merdenea.

Mai admiram un fir de iarbă.

Aerul de iarnă ne-a desfundat toate nările. Erau porțiuni unde-ți înghețau dinții, altele unde nu știai ce să arunci de pe tine mai repede, în funcție de toanele vântului. You’re hot and you’re cold, you’re up and you’re down.

Pe-acolo pe sus am fost 👣.

Frumos la munte iarna. Dacă e vreme bună, dacă n-a nins prea mult și dacă ești echipat cu layere și bocanci. Multă lume e de aceeași părere, judecând după grupurile de turiști de pe traseu.

Partea mea preferată: chiar înainte să începi să cobori spre Sinaia, ultima porțiune de traseu are vedere spre o culme cu pădure în mai multe culori. Lângă, o stână. Jos în vale, un pârâu. La dreapta, tot Bucegii. Vă arăt o poză, dar nu-i face dreptate. Mai bine mergeți voi să vedeți.

Traseul coboară fix pe-acolo, prin pădurea din stânga unde se vede drumul.

Am încheiat traseul cu un derdeluș prin nămol și frunze. Coborârea spre Sinaia prin pădure e mai abruptă și mai rapidă ca la urcare. Te cam dor genunchii și riști să pierzi și niște unghii, dar muntele cere sacrificii.

Am ieșit de pe drumul forestier la țanc, odată cu întunericul, după vreo 7 ore de traseu.

E a doua oara când merg pe Munții Baiului. Prima oară a fost vara și a fost frumos și atunci. E un traseu solicitant fizic, dar fără peripeții. Numai bun de făcut într-o zi. Iarna mai repede, să nu te prindă întunericul. Vara merge mai lălăit, cu leneveală în 🌿🌿🌿 că e ziua mai lungă și pământul mai prietenos.