SabinaLand

Melodiile cu ingeri ma urmaresc. Si bratara cu rosu ma apara. Si mi-e cam dor de mare. Ea care ma asculta si-mi da valurile de care am nevoie. Odata chiar s-a uitat urat la mine, dar eu nu aveam nicio vina, pe cuvant! Totusi mi-am intors privirea, am tinut minte cantecul, si el a devenit “cantecul pe care m-am simtit singura”. Cu marea m-am impacat, m-am uitat la ea din mai multe colturi, si inaltimi. Oare mai tine ea minte noaptea aia cand imi desenase un drum de luna? Dar nu era orice drum, era mai degraba o autostrada de un gri difuz pe care mi-ar fi fost frica sa ma duc, oricum. Sau cand m-a invatat sa ma uit la nori, norisori, noruleti, noricei.

Intr-un fel e la fel ca toamna, marea. Da, chiar nu stiu cum de nu am inteles asta pana acum. E clar ca apa de la Costinesti si pamantul de sub frunzele cazute. Din parc. Sau din padure. Cand mergeam cu masina si am vazut ca toamna e cumva… portocalie. Si calda. In acest context punga si zacusca de peste sunt extrem de importante.

Suna telefonul. “Bate vantul si la tine?” Clar.

Ca de obicei. Nevoia sa scriu ma face sa deschid un document dar foaia goala ma sperie. Incep sa scriu ceva, doar pentru mine, dar parca suna ridicol, copilaresc, patetic. Sterg cele cateva randuri. Ma mai invart prin casa, mai pun o piesa, ma duc la fereastra si ma cocot pe fotoliu. Stau acolo pana se termina piesa. I-as da repeat, dar parca m-am plictisit. Mint, ii voi da repeat obsesiv vreo ora, ca de obicei. Incerc din nou sa scriu ceva, dar nu stiu despre ce. Incep randomly cu ceva. Ma uit in jur. Legitimatia de student, beculetele de la combina, o sticla goala de suc. Ce sa fac cu ele? Si pe masura ce randurile cresc in numar, tendinta de « backspace » e din ce in ce mai puternica. Nu am folosit o foaie goala, ci pagini pline de alte randuri care au supravietuit doar pentru ca sunt ascunse. Asa parca mai merge. O sa rad eu singura de mine la un moment dat, sau poate cu cineva la mine in mansarda, in miros de lemn si cu gust de ciocolata. Si poate si ea o sa-mi citeasca alte scrisori, taman, si ce-o sa ne mai distram. Si la ce poze o sa ne mai uitam? Si-o sa zicem ca noi nu vrem sa crestem, ca nu vrem sa mergem la munca in fiecare zi asa cum fac toti adultii plictisitori din jurul nostru. Si blocurile in care se aprind tot mai multe lumini, si biscuitii mancati pe ascuns. Ce mi-a venit oare? Stiu ce mi-a venit, de fapt, stii si tu. Te astept la mine, sa vorbim. Ca de obicei.

« Que hora son? » Mi-am mai facut o cafea si gustul de dimineata persista. Ma duc sa aprind lumanarea verde. Dupa doua rateuri voi pluti in miros de mar. S-a dus cheful, dar invitatia ramane.

« No todo lo que es oro brilla. [...]Obladi, oblada. »

I’ve been tagged into this, so here it goes:

1. Imi place sa merg pe jos si parcurg distante mari cand sunt trista.
2. Ma enerveaza persoanele care vorbesc tare. Urasc vocile pitigaiate.
3. Tolerez foarte bine caldura, dar nu pot functiona daca mi-e frig, cat de putin. Pana pe la 12 ani am avut alergie la frig.
4. Observ oamenii, nu locurile.
5. Imi plac blocurile pentru ca simt ca sunt inconjurata de oameni, si asta imi da un sentiment de siguranta.
6. Mi-e frica tot timpul c-o sa-mi pierd cheile.
7. Imi place la nebunie smantana (cea adevarata, taraneasca) si as manca-o cu aproape orice.
8. Dorm foarte bine cu zgomot sau lumina.
9. Imi place sa ma uit pe fereastra, si uneori fac asta ore intregi.
10. Instinctul imi indica de obicei varianta gresita. Poate de aceea gandesc destul de mult.