SabinaLand

Intr-o zi care a inceput cu vesti proaste, dileme ametitoare de la conducatorii tarii si ceva ce seamana izbitor a cutremur in Casa Presei (se muta mobila si zici ca se darama sandramaua), imi amintesc de Viena de parca a fost ieri. Waaaait, a fost ieri! Si a fost foarte frumos.

Scopul cu care am mers acolo a fost atins: duminica am alergat la semimaraton, l-am terminat in 2 ore si 37 de minute si am luat si eu medalie. De participant, dar eu tot ma mandresc cu ea. A fost prima data cand am parcurs toata distanta de 21 de kilometri, inainte nu reusisem decat vreo 15. Dar faptul ca oamenii alearga in jurul tau, atmosfera – pe margini sunt sute de sustinatori care te aplauda si striga “Run, don’t stop!” – te ajuta sa treci peste hopurile fizice. La start am fost cata frunza, cata iarba, am alergat impreuna cu participantii de la maraton toata distanta, iar cand noi am ajuns la finish, ei au facut stanga pentru inca 21 de kilometri. In total, peste 35.000 de oameni pe strazile Vienei. Chiar daca nu mai imi simteam picioarele, decat atunci cand ma intepau in semn de protest, chiar daca uneori kilometrii se derulau foarte incet si finalul parea sa nu mai apara, per total m-am simtit minunat. La kilometrul 16, dupa ce am baut apa si am mancat cea mai buna jumatate de banana din existenta mea, viata mi s-a parut foarte frumoasa. Tre’ sa fi fost de vina endorfinele care vin dupa efortul fizic, sau poate faptul ca mi-am depasit limita sau poate doar placerea de a fi alaturi de mii de oameni senini si zambitori. Dupa poza de grup cu medaliile, care mai de care ne intreceam in promisiuni de “data viitoare la maraton!”.

Si apoi a fost Viena. Un oras curat, ordonat, elegant, la fel ca oamenii care se plimba pe strazi. Mi-am amintit din nou, pentru ca mai uit, cat de deschisi si prietenosi sunt oamenii de prin alte tari. Intra firesc cu tine in vorba, li se pare normal sa lege o discutie cu un strain in jurul unei beri si sa invete de la alti oameni. Sa zambeasca si sa arate un interes autentic pentru tine, chiar daca stiu ca e probabil singura data cand va intalniti. Am intalnit si austrieci nervosi, dar sursa nervilor era in general incapacitatea altora de a respecta REGULILE SI ORDINEA. Asa o incrancenare nu ma deranjeaza in mod special. Cand vezi incrancenare pentru ca altii pur si simplu EXISTA, atunci stii ca ai trecut de norul de cenusa si te-ai intors in tara.

Da, m-am confruntat si eu cu “situatia norului de cenusa” si n-am trecut de el chiar din prima. Zboruri anulate unul dupa altul, locuri vandute ca painea calda la autocare si intrebari cu un singur raspuns: “We don’t know”. Apoi loterie pentru locurile libere din cursele companiilor care totusi zboara spre destinatia ta si plecaciuni cand te vezi aterizat, cu bagajul pe banda de la aeroport si cand simti aerul cald al Bucurestiului. Pentru ca in Bucuresti e cald, chiar si pe ploaie, in comparatie cu Viena. Cam atat. Aici e mai cald.

Din mosi stramosi copiii au spus cel putin odata asta: mi-a facut mama ordine in camera si acum nu mai gasesc nimic. de ce nu intelege ca eu ma descurc in dezordinea mea?

In universul meu sunt multe drumuri, poteci de fapt. Vad doar la cativa metri in fata, dar asta nu e ceva de speriat. Uneori pot sa iau avionul si sa merg repede repede inainte si sa arunc o privire la cativa kilometri. Apoi ma intorc la locul unde am lasat poteca, pentru ca nu vreau sa pierd nicio poienita, niciun luminis, nicio intalnire cu vreo buburuza simpatica sau, cine stie, poate-l ratez pe Fat Frumos care a iesit la vanatoare. De fapt, nu prea las drumul decat pentru un alt drum. Nu ma avant prin balarii. Poate asa as gasi un loc mai frumos, cel mai frumos. Dar stiu ca daca vreau sa ajung in locul ala, o sa apara un drum. Pentru ca ele nu sunt facute de altii, apar pentru ca eu le gandesc, pentru ca universul meu stie ce vreau si atunci ma ghideaza spre destinatie. In dezordinea pe care o fac in fiecare zi, in milioanele de ganduri, idei, pareri, bucurii, melancolii si inutilitati pe care le adun pe drum, ca doar n-o sa merg cu ochii inchisi si mainile in buzunare, se face ordine de la sine. Jumate din mine e drumetul, jumate sunt imprejurimile. Uneori e nevoie sa ma opresc, sa ma asez pe-o buturuga si sa ma uit in jur. Cand crengile copacilor sunt uscate, cand pamantul e arid, cand soarele pare sa nu mai zambeasca potecii mele, atunci stiu ca dezordinea a devenit mizerie. Daca dezordinea e tolerabila (nu pentru mame) si chiar confortabila, mizeria e cu totul altceva. Partea cea mai frumoasa e ca totul se poate schimba intr-un timp foarte scurt. Pot sa vorbesc cu copacii sa-i rog sa inverzeasca, pot sa aduc o ploaie torentiala si calda de vara si pamantul devine vesel, iar dupa ploaie apare un soare dintre cei mai luminosi. Cateodata, dupa ce imprejurimile se curata de mizerie, poteca vireaza brusc la dreapta sau la stanga si umbrele lucrurilor capata o alta directie. Ma mai gandesc cateodata la umbrele de pe vechiul drum dar, de obicei, ma intrerupe o fetita cu codite care ma cheama la ea in poienita sa bem o cafea.

Aaa, si mai mult dansez decat merg. Coloana sonora in universul meu e foarte buna. Nu stiu totusi cu cine trebuie sa vorbesc sa dea muzica mai tare.