SabinaLand

La Viena, sa alerg! Nu numai prin Prater si prin cel mai mare H&M, alerg la semimaraton, 21 de kilometri, duminica de dimineata, zi cu soare sa speram.

Relatia mea cu alergatul este una tumultoasa, dar din care am invatat multe. Nu ne-am suferit mult timp, pana acum vreo 2-3 ani nici nu vroiam sa aud de el. Alergatul nu ma placea si eu nu-l placeam pe el. In scoala generala nu terminam mai niciodata probele de rezistenta si joggingul pe care am incercat sa-l fac in primii ani de facultate a esuat lamentabil dupa 5 minute. Faceam sport, aerobic si d-astea, dar alergatul e mult mai greu. Sufocare, dureri prin tot corpul, senzatie de “o sa mor in chinuri nu mai pot aaaaauuuu”. Am mai povestit eu odata, in contextul in care eram inchisa in casa cu varsat de vant si ma plictiseam, cum s-au schimbat lucrurile. Cat de simplu a fost! O buna prietena mi-a ras in nas intr-o zi, eu explicandu-i ca “NU POT”. “Bineinteles ca poti, haha!”. Asa de convinsa era ca pot, incat a doua zi mi-am luat adidasii in picioare si m-am apucat de alergat sa vad si eu cu ochii mei minunea. Mai greu la inceput, fireste, dar, dupa vreo luna, previzibil ca o comedie romantica, am reusit sa alerg cate 40 min – 1 ora. Mare mi-a fost bucuria si mare mi-a fost invatatura de minte.

Pentru ca am realizat ca ceea ce crezusem timp de 23 de ani despre mine nu era adevarat. Eram convinsa ca sunt incapabila sa fac ceva, cand de fapt puteam. Un fel de evrika!, urmand apoi intrebarea fireasca: ce altceva cred ca nu pot sa fac si de fapt pot? Am mai descoperit si alte chestii in timp, invatand sa-mi spun atunci cand creierul tipa mofturos “Nu pot!”: “Bineinteles ca poti!”. Na, nu intotdeauna din prima, dar in pasi mici, asa.

Ceea ce ma aduce la un discurs mai vechi de-al lui Will Smith care mi-a placut foarte mult. Cine ar fi crezut ca e atat de simplu? Si totusi are dreptate. The keys to life are reading and running. Hai, poate n-or fi chiar secretele vietii, dar the man has a point!
(nu am gasit clipul cu discursul original, trebuie sa ma multumesc cu versiunea asta montata)

PS Revenind la maratonul de duminica, wish me luck! (nu ca sa-l castig, ca sa-l termin, evidemment)

E ciudat cum mintea noastra se convinge singura de tot felul de chestii. Si le credem frate din toti rarunchii. It’s all in your head, it’s all in your head. De exemplu nenorocitele de superstitii, de care eu una nu reusesc sa scap si gata. Draga, daca dau peste o galeata/o sticla/un recipient de orice fel/marime gooool atunci inseamna ca o sa-mi mearga prost restul zilei. Daca zic “sper” sau “abia astept” e de naspa. Adica: “Sper ca o sa fie misto la munte”, “Abia astept sa merg la mare”. Ha! Both situations are doomed. In capu’ meu, evident. Dar ati intalnit vreun inamic mai feroce decat propriul vostru cap? Exagerez. Oaaaare?

Anyway, zilele astea m-am reapucat de jogging. Sper sa ma tina. Ha haaaa, acu’ traiesc periculos si imi periclitez conditia fizica de dragul vostru. Apreciati, va rog! Revenind, pentru ca I have a point. Pana acum vreo 2 ani am fost absolut convinsa ca eu nu pot sa fug. Nu ca sa prind metroul, gen, sa fug la modul de sport. La scoala am iesit intotdeauna ultima la proba de rezistenta, asta daca am terminat-o vreodata. Dupa 5-10 minute mi se facea rau si gata. Rau, rau. Si vorbeam eu odata cu o prietena (hi, Emma!) la cafea despre sport si eu ii explicam cum, la dracu, as vrea sa fac jogging dar NU POT.  Draga de Emma mi-a ras in fata. “Of course you can”. A fost atat de simplu. Doua luni mai tarziu alergam 45 de minute fara oprire de cateva ori pe saptamana. Cool, ha? Gen.

Cel mai usor sa-ti dai seama ca “it’s all in your head” e sa le povestesti altora despre “piticii” tai. Cand te auzi spunand cu voce tare ce crezi,  iti dai seama ca suna ridicol. Sau descoperi ca altii, multi, spun “abia astept” si nu le pica un pian in cap. Asta pentru piticii de care vreti sa scapati. Ma rog, eu am cam o legiune dintr-astia. Exista si pitici speciali, draguti, care merita pastrati pentru atunci cand faci varsat de vant (e doar un exemplu luat la intamplare) si petreci atata timp singur intre patru pereti ca ai nevoie de compania lor.

I kinda’ rest my case. Acum nu ma supar daca-mi ziceti si voi despre un pitic-doi, asa de dragul solidaritatii. Nu? Bine, ok. Nu… N-am nimic. Nu m-am suparat!!