Ordinea din universul meu

Din mosi stramosi copiii au spus cel putin odata asta: mi-a facut mama ordine in camera si acum nu mai gasesc nimic. de ce nu intelege ca eu ma descurc in dezordinea mea?

In universul meu sunt multe drumuri, poteci de fapt. Vad doar la cativa metri in fata, dar asta nu e ceva de speriat. Uneori pot sa iau avionul si sa merg repede repede inainte si sa arunc o privire la cativa kilometri. Apoi ma intorc la locul unde am lasat poteca, pentru ca nu vreau sa pierd nicio poienita, niciun luminis, nicio intalnire cu vreo buburuza simpatica sau, cine stie, poate-l ratez pe Fat Frumos care a iesit la vanatoare. De fapt, nu prea las drumul decat pentru un alt drum. Nu ma avant prin balarii. Poate asa as gasi un loc mai frumos, cel mai frumos. Dar stiu ca daca vreau sa ajung in locul ala, o sa apara un drum. Pentru ca ele nu sunt facute de altii, apar pentru ca eu le gandesc, pentru ca universul meu stie ce vreau si atunci ma ghideaza spre destinatie. In dezordinea pe care o fac in fiecare zi, in milioanele de ganduri, idei, pareri, bucurii, melancolii si inutilitati pe care le adun pe drum, ca doar n-o sa merg cu ochii inchisi si mainile in buzunare, se face ordine de la sine. Jumate din mine e drumetul, jumate sunt imprejurimile. Uneori e nevoie sa ma opresc, sa ma asez pe-o buturuga si sa ma uit in jur. Cand crengile copacilor sunt uscate, cand pamantul e arid, cand soarele pare sa nu mai zambeasca potecii mele, atunci stiu ca dezordinea a devenit mizerie. Daca dezordinea e tolerabila (nu pentru mame) si chiar confortabila, mizeria e cu totul altceva. Partea cea mai frumoasa e ca totul se poate schimba intr-un timp foarte scurt. Pot sa vorbesc cu copacii sa-i rog sa inverzeasca, pot sa aduc o ploaie torentiala si calda de vara si pamantul devine vesel, iar dupa ploaie apare un soare dintre cei mai luminosi. Cateodata, dupa ce imprejurimile se curata de mizerie, poteca vireaza brusc la dreapta sau la stanga si umbrele lucrurilor capata o alta directie. Ma mai gandesc cateodata la umbrele de pe vechiul drum dar, de obicei, ma intrerupe o fetita cu codite care ma cheama la ea in poienita sa bem o cafea.

Aaa, si mai mult dansez decat merg. Coloana sonora in universul meu e foarte buna. Nu stiu totusi cu cine trebuie sa vorbesc sa dea muzica mai tare.

what a typical picture

De fiecare data cand imi adun fortele si reusesc dupa multe incurajari sa o iau dintr-un capat al casei pana-n celalalt si sa fac curat, imi propun sa pastrez ordinea. Sa spal farfuria dupa ce mananc, sa-mi pun hainele in dulap si nu pe scaun, etc. Si reusesc sa fac asta cateva zile. Apoi, out of nowhere, apare haosul. Nu stiu cand, cum si de ce, dar ma trezesc ca jumate din dulap e prin casa si nu mai am nicio farfurie de pe care sa infulec ceva. Nu e un motiv de lauda, evident, dar se intampla – de obicei, dupa cateva zile lucrate, cu seri in oras si dimineti contra cronometru. Sau atunci cand lenea gets the best of me. Azi ar fi trebuit sa fac curat. Seemed like a must in the morning. Seems like a “maybe tomorrow” acum. Simtindu-ma usor vinovata pentru dezordinea din jur, m-am apucat de citit, doar ca sa gasesc pasajul urmator. M-a amuzat coincidenta si ma simt mai bine.

“She had a collection of matchbooks from extravagant places, dropped here and there on tables in the dingy apartment she still shared with Gregg. They made it look like she lived a gay, mad life. What a typical picture for anyone from out of New York: career girl’s apartment, stockings drying over the shower rod, clothes flung helter-skelter in the rush to get to the office on time, to a date on time, a scrap of cheese and some canned orange juice in the icebox, perhaps a bottle of wine there too, wads of dust lying under the studio couch because you couldn’t clean except on weekends and sometimes not even then, and all those brightly colored matchbooks with names of well-known eating places, so that even if one managed only two good and sufficient meals a week one could still light one’s cigarettes for the rest of the week with the memory” (Rona Jaffe – The Best of Everything)

Dezordine is bad

Curatenia e unul din lucrurile pe care TREBUIE sa le facem. Daca suntem in bani, bineinteles, poate sa o faca si altcineva in locul nostru. Dar ea trebuie facuta. Asa ne-a invatat bunica, mama, societatea. Ne plac strazile ordonate si curate din Occident si ne intrebam: pe cand si la noi? Putem trai zile, saptamani in dezordine, dar in cap ne tot suna: trebuie sa fac curat. Iar daca nu se suna, ne apucam automat sa strangem lucrurile prin casa cand vine cineva pe la noi. E urat sa vada si altcineva hainele aruncate peste tot, praful pe mobila, calcarul apei intarit pe chiuveta si urmele de pantofi pe podea.

De ce? E vorba de germeni? Ne e frica de bolile ascunse ale mizeriei? Nu prea cred. Nu gasim lucrurile daca e dezordine? Din contra, parca sunt mai usor de vazut insirate asa, peste tot. De ce nu vrem hartii de strada si haine pe jos? Cam cat de programati social putem fi?

Eu una, daca fac curat in casa, am impresia ca lucrurile sunt mai putin haotice la mine in cap. Voi de ce faceti curat?