Cand mananci boala pe paine

Documentarul Food Matters poate sa-ti provoace o mica revelatie sau poate sa te lase rece cu totul. Depinde cat de sceptic esti. Cand ti se prezinta o solutie miraculoasa care poate sa-ti schimbe viata, ai toate sansele sa spui: hai, sa fim seriosi, nu exista solutii miraculoase! Asa am fost invatati. Nu poti face bani peste noapte, nu exista un elixir al tineretii, vreo planta care sa te scape de chelie in doua saptamani sau vreun aparat care sa-ti dea abdomenul perfect in trei zile. Si toti care zic ca ar exista vreun “miracol” de genul asta sunt niste sarlatani care vor sa scoata profit din iluziile tale. Eu asa am sentimentul ca am fost educata de contemporaneitate.

Miracolul din Food Matters este prea simplu pentru a fi adevarat: alimentatia. Cei care au realizat documentarul si cei invitati sa vorbeasca in el sustin sus si raspicat: o alimentatie sanatoasa si corecta nu numai ca iti asigura o viata sanatoasa si te fereste de boli, dar poate fi un tratament pentru bolile de inima, pentru cancer, diabet sau alte afectiuni cronice. Medicina clasica e foarte buna cand vine vorba sa te “lipesca” la loc dupa un accident de motocicleta, de exemplu, dar cand vine vorba de prevenirea si tratarea bolilor nu se pricepe – e varza, mai pe romaneste. Corpul nostru e plin de toxine, pe care le acumulam cu stoicism in fiecare zi a vietii si pe care nu stim cum sa le eliminam. Iar atunci cand corpului i-a ajuns si dezvolta o boala de toata uratenia, primim pastile.

Pastilele sunt si ele toxice si au o varietate de efecte adverse, printre care si moartea. Statisticile din documentar nu pot sa nu-ti ridice un semn de exclamare: sute de mii de oameni din SUA au murit de la tratamentele care le-au fost administrate, in mod corect, de doctori. Iar mortile astea nu sunt o surpriza pentru producatorii de medicamente, din contra, ele fac parte din rata de esec calculata inainte de lansarea lor pe piata. Deci, din perspectiva medicinii, sunt normale.

Se pare ca in Statele Unite procentul de femei care fac cancer la san este de 13%. In Japonia, sub 1%. Diferenta? Stilul de viata si alimentatia.

Dar astea sunt lucruri de bun simt, nu? Tocmai aici am avut eu o problema. Ma uitam la film si mi se spuneau lucruri pe care le stiu si eu, undeva, in adancul gramezii de informatii cu care sunt bombardata zilnic. E firesc sa ai o viata mai buna daca mananci sanatos. Stiu si eu ca trebuie sa mananc fructe si legume, peste, nuci si sa beau suficienta apa, ca as putea sa inlocuiesc zaharul cu mierea si cafeaua cu ceai verde. Mai mult, mi s-a spus ceva ce eu am realizat de mult timp: corpul tau stie ce este bun pentru tine, iti transmite, daca il asculti. Ei au mers mai departe: esti si ar trebui sa fii propriul tau doctor, ar trebui sa-ti asumi responsabilitatea pentru corpul tau.

Cand deja imi incolteau mugurii unei vieti mai sanatoase in minte (ma si vedeam cu cosul in piata – nu la supermarket – cumparand fructe din plin), s-au bagat peste muguri crengile bine dezvoltate ale neincrederii. Pai, ok, probabil ca am sanse sa ma simt mai bine, mai plina de energie, mai toate alea bune, daca imi impun o alimentatie sanatoasa. Dar, chiar o fi asa? Oricum mediul e plin de factori nocivi, oricum si alimentele alea “sanatoase” au fost injectate cu tot felul de substante si stropite cu otravuri. Am auzit eu de un prieten de-al unui unchi care a trait sanatos, n-a pus o tigara in viata lui in gura si a murit de cancer la plamani.

Nu stiu daca e o descurajare pe care o simt numai eu. Acum cativa ani eram mult mai constienta de sanatate, de ce si cum mananc. Ceva s-a intamplat pe parcurs si a ajuns sa nu-mi mai pese. Cineva mi-a soptit ca nu conteaza, iei un algocalmin sau paracetamol si trece. Cine-o fi fost?

Aseara m-am uitat la documentar si am adormit cu ideile astea contradictorii: sa ma mobilizez sa-mi schimb stilul de alimentatie vs. degeaba m-as chinui, ca tot aia e. Si m-am trezit racita, pentru a treia oara anul asta. A treia oara in trei luni cand corpul meu cedeaza in fata unei raceli. Si acum imi rasuna in minte grupul mancatorilor de mere care ma saluta si-mi spune “Noi n-am racit de cativa ani”.

Esti ceea ce mananci, propovaduieste filmul. Merita vazut, nu neaparat pentru a deveni un adept al solutiei miraculoase care te va salva de la un infarct sau cancer, dar pentru a ne reaminti de cateva lucruri de bun simt legate de modul in care traim.

Articol publicat si pe Pandora’s

Ma doare bandajul!

Constat cu ingrijorare aparitia unui ganglion la baza gatului. Nu trece mult si incepe sa ma doara corpul. Cateva ore mai tarziu, durerea persista. Asa ca ma ingrijorez. Mai apare un ganglion si sub ureche. OMFG! Ce se intampla cu mine? Ma apuc sa googalesc: simptome gripa porcina. Hm, nu prea se potriveste. Simptome apendicita. Nu prea se potriveste nici asta, dar imi palpez oricum panicata abdomenul. Partea dreapta pare putin mai umflata. Aoleu, aoleu! Dar totusi nu se potrivesc simptomele. Ce sa mai googalesc? Ganglion baza gatului. Nimic relevant. Asa ca stau la miezul noptii si ma intreb de ce boala misterioasa sufar.

Pai poate e doar oboseala. Poate m-a tras curentul si e un inceput de raceala. Poate e doar o stare trecatoare, which I need to sleep off. Dar, nuuuu! Intai tre’ sa ma gadesc la toate bolile. Nu m-am considerat niciodata ipohondra, dar simt cumva ca societatea ma impinge in directia asta. Tre’ sa-ti faci Papanicolau odata pe an ca poate ai cancer de col uterin. Tre’ sa-ti palpezi sanii in cautare de umflaturi ciudate. Tre’ sa porti masca chirurgicala la metrou. Tre’ sa mananci eco sa nu faci cancer de la E-uri. Fardurile si cremele de corp contin substante toxice, corpul absoarbe cateva kilograme de substante cancerigene pe an! Statul indelungat in fata calculatorului iti provoaca probleme de coloana. 17 milioane de oameni sufera de boala oboselii. 450 de oameni worldwide sufera de probleme psihice. In ultimele cateva luni doua persoane cu varsta apropiata de a mea au facut infarct, iar una a fost diagnosticata cu cancer. Poti avea diabet fara sa stii si sa te prabusesti letal intr-o zi, chiar daca in urma cu o zi ai fost la doctor si te-ai plans.

Stoooop! Nu mai vreau sa stiu.

Aproape orice simptome ai avea la un moment dat, vei gasi un forum pe care vei afla ca ai, cel mai probabil, o tumora pe creier. Si daca mai esti si fan seriale cu medici (House M.D., gen) stii foarte bine ca o durere de cap combinata cu o intepatura in gamba dreapta nu poate fi o coincidenta.

“45% of people without major psychiatric disorders have intermittent, unfounded worry about illness”. “In the U.S., Hypochondria causes over $20 billion a year in unnecessary medical procedures and examinations”. N-am gasit o statistica despre cresterea numarului de ipohondri in timp, dar as putea sa jur ca se afla pe o panta ascendenta de ceva timp. De cand cu era informatiei, asta. Pentru ca mass-media si internetul nu iti spun cati oameni sanatosi sunt pe lume. “Breaking news: Gigel Popescu sufera de o simpla raceala si va trai fara probleme pana la 70 de ani”. Nope, isteria e la ordinea zilei.

Stim cu totii: companiile farmaceutice vor sa ne jecmaneasca de bani. Se lanseaza pe piata tot felul de studii, care mai de care, facute de “grupuri de cercetatori” platiti sa aiba un anumit rezultat. Scriam la un moment dat despre un studiu care arata ca studiile sunt in mare parte masluite. Bombardati cu tot felul de informatii despre corpul nostru si mediul inconjurator, despre mancarea pe care o consumam si despre bolile noi si vechi, e aproape imposibil sa nu devii mult mai constient de orice se intampla cu corpul tau. Si sa nu stii ce sa crezi si ce sa nu crezi.

Asa ca eu, o persoana rationala imi place sa cred, care stie sa-si alunge monstrii din dulap cu puterea gandului, stau in miez de noapte si googalesc simptome banale. Nu-mi fac un ceai si ma culc linistita, ci imi fac griji. Daca imi fac griji, poate ajung la medic. Medicul tre’ sa-si castige painea si ma consulta. Daca n-am nici pe dracu, sigur imi da macar niste vitamine, asa, ca sa nu zic ca e incompetent. Deci in loc sa ma odihnesc si sa stau chillax, dau bani industriei medicale. Si asta e tot paranoia. Un cerc vicios, dragii mei.

Citeam undeva ca blogul e un fel de terapie. Corect! Eu de fapt am scris articolul asta lung doar in speranta ca cineva va citi primul paragraf si-mi va spune de ce sufar.

Da-i un + sau un – pe FTW