day 7

O sa zic asa… o filosofie de cativa banuti, dar ce sa-i faci, asta e filosofia din seara asta. Dupa cum urmeaza: e usor sa lasi viata sa treaca pe langa tine. Ce v-am zis? Muncesti, dormi, alergi spre weekendul de dupa 11 zile lucrate in care o sa sorbi libertatea unei… beri. Ca va fi mare, ca va fi concert, ca va fi orice, raman zilele si serile in care nu ai alergat tu, ci a alergat timpul. Ha! Inca una. Sunt un fel de Cuelho. E ca atunci cand bagi capul in apa si esti asa de ocupat cu tinutul respiratiei si lipsa de oxigen si alte alea legate de supravietuire, ca uiti sa privesti fauna si flora marina. Ma rog, mi-au iesit si metafore mai bune in alte momente de maxima inspiratie. Acum se cheama minima inspiratie. Se cheama doar oboseala si o usoara defulare prin cuvinte. Dar nu o defulare artistica sau de mare adancime intelectuala. Una pur si simplu, in care frazele curg asa cum vin in cap, actiunea n-are cap si coada, actiunea nici macar nu exista. Atat de mult am nevoie de un concediu (cred), incat azi am incercat sa scriu un textulet mic in care sa critic si eu, ca un blogger de rand, un film. Dupa prima fraza, ce zic eu fraza, asta implica ceva complex, dupa prima propozitie m-am lasat. Despre asta e vorba. Despre mormanul de haine de pe scaun, despre sandalele desperecheate si imprastiate prin toata casa (they’re having a party). Energie. Are cineva niste energie in plus? Dati-mi un mail cu attach.

Am fost la concert la Aerosmith. Nu ma asteptam la cine stie ce, dar a fost frumos. Am cantat (urlat) pana mi-au amortit picioarele, l-am admirat de respectabilul Steven Tyler care le da clasa pe scena multor rockarasi de generatie noua. Am vazut, in sfarsit, dupa multisor timp, un concert spectacol, asa cum ar trebui sa fie ca sa ma simt eu bine. Apropo de concerte, via twitter: It’s not an official disaster until Bono sings about it.

piesa fara titlu, dar comica

Nu prea am timp sa zic acum si nici nu prea sunt multe de zis. Ce se intampla zilele astea in Parlament si-n politica seamana, de fapt, fac parte dintr-o piesa de teatru de-a lui Caragiale. Magicul I.L. Caragiale s-a intors sa scrie inca o piesa, asta e tot. Si noi o citim si ne amuzam si nu ne afecteaza viata deloc. In viata reala, lucrurile sunt normale, civilizate si de bun-simt.

“ÅžedinÅ£a de plen în care se dezbate moÅ£iunea de cenzură a început cu un moment poetic. Deputatul PSD Marian Săniuţă a Å£inut să recite din poetul naÅ£ional, Mihai Eminescu”
“Premierul a fost huiduit copios de OpoziÅ£ie, iar acesta a acuzat-o că Å£ine cu dinÅ£ii de pensiile de lux. “Habar n-aveÅ£i pe ce v-aÅ£i asumat răspunderea”, a tunat Boc”
“Cu toate că Å£ara întreagă stă cu ochii pe Parlament pentru a vedea deznodământul moÅ£iunii, iar protestatarii încearcă să forÅ£eze intrarea în clădirea legislativului, unii parlamentari sunt foarte relaxaÅ£i. Atât de relaxaÅ£i încât au adormit în plen”
“Plenul de luni a început cu o ceartă între preÅŸedintele de ÅŸedinţă Ioan Oltean ÅŸi viceliderul grupului PSD Aura Vasile, aceasta din urmă încercând să-l împiedice pe Mircea Toader să ia cuvântul. Spiritele s-au încins ÅŸi s-a ajuns la o încăierare între social-democratul Nicolae Bănicioiu ÅŸi democrat-liberalul Cristian Boureanu.”
“Pauze de consultări succesive nu au dus la deblocarea situaÅ£iei, deputaÅ£ii OpoziÅ£iei formând la un moment dat un lanÅ£ uman în jurul urnei de vot ÅŸi al tribunei pentru a bloca procesul de votare ÅŸi a-i împiedica pe secretari să facă prezenÅ£a. Ei au scandat “RuÅŸine!”, HoÅ£ii!” ÅŸi “VotaÅ£i la Cotroceni!”.

Nu e comic? Acum, sa ne intoarcem la Romania din 2010.

o cafea, o muzica si-o margareta

Mai, nu stiu ce cauta margareta in povestea asta. Pe cuvant! Ma uitam in gol la televizor, raspundeam cu placere la un mail si m-a apucat cheful sa scriu ceva usor, simplu, relaxat, ca atunci cand bei o cafea dimineata la soare (cu umbra), cand aerul nu e nici racoros, nici cald, cand lumina de-afara iti da pur si simplu o stare de bine, indiferent de orice gand agitator ai fi avut inainte. Lumina diminetii mi s-a parut intotdeauna un fel de panaceu. O vad destul de rar, pentru ca obisnuiesc sa adorm tarziu si ma trezesc cand soarele e deja sus sau chiar trecut de linia de mijloc. Saptamana trecuta, de exemplu, i-am prins. Zorii. Se facea ca am stat toata noaptea la lumina veiozei, mesterind, uitandu-ma pe banda la nu stiu ce serial (intr-o nu stiu care vara, intr-o nu stiu care seara) si la un moment dat am rotit scaunul. Era lumina, lumina aia din zori. O asteptam mai tarziu, pe la un 6, 7, dar mi-a facut o surpriza si la 5 jumate lumea era magica. Si-atunci serialul n-a mai avut sens, doar o muzica putea completa starea de pace si prietenie. Cum sa explici starile astea de liniste date doar e unghiul potrivit intre suprafata pe care te afli si razele soarelui? E atat e firesc incat o sa ma opresc and just let it be.

Iar margareta? Cine e margareta?

principii de viata… cuvinte mari

Tomata imi da o leapsa dintr-aia cu greutate existentiala. Si anume, sa insir zece principii de viata. Principii de viata? Pe vremurile astea moral turmentate? Bine, sa incerc.

un. berea dupa vin e-un chin. (principiu de mare importanta tradus si adaptat in mai multe limbi de circulatie internationala)

dos. orice-ar fi, baga o muzica. & dance!

tres. bineinteles ca poti.

cuatro. suna un prieten.

cinco. aia cu micile placeri fac viata mai frumoasa. o stiti? e-adevarata.

seis. foaie verde frunză-n băţ, n-ai de lucru, fă-ţ!

siete. nu le spune altora ce să facă.

ocho. dust yourself up and try again.

nueve. this too shall pass.

diez. viata e roz. daca nu e roz, aplica regula cuatro si roaga-l sa-ti dea jos ochelarii gri si sa-ti aplice o palma (finuta) dupa cap.

Dau mai departe catreeeeee Elf, Anca Sandu si Doulfe.

It’s been a pleasure doing principles with you!

vorbesc cu voi. spuneti si voi ceva :)

Cu tot cu arhiva de pe decedatul yahoo 360, blogul asta are vreo patru ani. Cu diferite infatisari, cu diferite stiluri de scris si cu cititori care unii m-au uitat, altii au ramas . Cu pauze de luni intre texte, cu pauze de ore. Uneori mi-am propus sa scriu mai des si am reusit pentru putin timp, pentru ca nu-mi place sa scriu “pentru ca trebuie”, imi place sa scriu pentru ca am chef. Si orice ar spune orice alt om care publica in mod constant pe net, nu ai cum sa ai chef in fiecare zi. N’existe pas.

E mult patru ani. Mult mult. Si cu ocazia asta, vroiam sa va intreb, voi cine sunteti? Nu vreau CNP-ul, doar un semn de pace. Si de ce reveniti? Si daca nu reveniti, de ce nu reveniti? Si ce va place sa cititi aici? Ce nu va place? Hai, comentati si spuneti-mi. E prima data cand va cer asta si nu stiu cati oameni am in fata cand vorbesc. Voi ma vedeti, eu nu va vad. Am fost sincera atat timp, chiar daca sinceritatea a fost de multe ori ascunsa dupa fraze intortocheate , asa ca faceti si voi asta pentru mine odata. Odata la patru ani, ca la alegeri .

PS Sunt asteptati si cei care scriu comentariul, il sterg si nu mai zic nimic. :p

un etaj mai sus

Mergeam cu liftul ieri. Si, intre etaje, m-am intrebat: cand exact am devenit eu masochista? La modul metaforic, va rog sa nu “sariti” in concluzii deocheate. Pentru ca mi-am pus intrebarea pe la etajul 4, pana la 10 am avut timp sa analizez. In copilarie, in liceu, cand si de ce s-a intamplat? Cand si de ce am dezvoltat curiozitatea mea bolnava? Daca as fi stat la etajul 17, ca altadata, poate as fi gasit raspunsul (si-as fi fumat si tigara de dupa raspuns) dar s-a oprit cabina. Am uitat atunci, mi-am vazut de hol si de usa de la intrare si de casa si de mirosul de Cocolino si de cercei si seriale si am uitat. Analiza pe text. Observati cum fraza se incheie la fel cum a inceput. Acum sunt iar in lift. Liftul metaforic (observati cum se repeta ideea de metafora, autoarea incearca sa-si ascunda sentimentele) spre ora 12, miezul noptii, cand plec spre primul lift din poveste si bucla se repeta. Dar acum mai am o ora. Un etaj. Ma gandesc ca o fi fost de vina zilele si noptile de ascultat muzica si stat copilul eu cu mine imaginand povesti si vorbind in capul meu si uitandu-ma pe geam mult si bine. Poate acum nu mai am timp sa-mi imaginez povesti asa ca le gasesc in jur. Nu cred, putin plauzibil. Nu stiu, nu gasesc nicio explicatie. Si ma enerveaza, pen’ ca eu am o teorie legata de orice. O explicatie, fie ea si ciudata, dusa prin China, Ploiesti si inapoi. Dar ea exista. Acum nu. Bine, as avea o teorie, dar ea ma plictiseste. Pentru ca teoria asta se aplica la prea multe lucruri care ma enerveaza la moi meme si m-am saturat de ea. In loc sa enunt teoria si sa incerc s-o demonstrez, mai bine as schimba premisele. Ce zici? Hai nu mai fi suparata pe mine. Stiu ca am gresit si n-o sa promit ca nu mai fac. Promit ca n-o sa vreau s-o mai fac pentru ca, vezi tu, se schimba problema, se schimba enuntul. Acum il scriu, sau poate putin mai tarziu. Dar il scriu in seara asta, il rescriem impreuna. Pentru ca noi trebuie sa ne intelegem, nu sa ne chinuim una pe alta. Imi dai voie? – Da, ai voie sa nu ma mai chinui, ai voie sa schimbi enuntul. Nu mi-a placut mie matematica, dar ma pricep. Rezolvam problema si apoi luam liftul pana la nivelul urmator. Cand ma uit in jos, ametesc, asa de mult am urcat? Maaama, ce panorama ma asteapta!

nota: am citit pe undeva ca metoda lui Freud de a cauta raspunsuri la probleme in copilaria “pacientului” nu functioneaza. adica, chiar daca gasesti sursa problemei si-o scoti la suprafata si-o discuti si-o alte alea, nu se rezolva mare lucru.

dor de scris, scriind in gol

Mi-e dor sa scriu. Si aici, pe blog, si oriunde. Pe foi albe, goale, in jurnal, la final de zi, la un ceai, in bucatarie, in timp ce soarele apune si de fiecare data cand ridic ochii luminile din blocuri sunt mai multe. Sau noaptea, renuntand sa ma chinui sa adorm si cedand in fata insomniei dulci, cea cu muzica, fum, cuvinte, privit in gol, gandit, muzica, muzica, cuvinte. Mi-e dor sa-mi fie greu sa pun pe foaie prima fraza si apoi sa treaca paginile fara sa-mi dau seama, sa ma opresc, sa zambesc si sa ma simt mai bine, doar pentru ca am scris. Mi-e dor de scrisori, trimise sau netrimise, ascunse intr-un caiet, in spatele cartilor, sau asumate, in folderul de ’sent’. Scrisori care se leaga, care cer, care dau, care prind franturi din muzica din momentul ala, musai sa prinda muzica. Sau scrisori care nu spun nimic, doar ca sunt acolo si ca, in momentul ala, vreau sa stie cineva de mine. Si momentul trece, trece prin cuvinte, ramane acolo ca sa-l regasesc cativa ani mai tarziu si sa rad sau sa-mi amintesc cu nostalgie si sa pun piesa pe care o ascultam atunci, musai sa pun piesa. Mi-e dor sa scriu, pentru mine, pentru cineva care conteaza, pentru amuzamentul si invatatura de minte a viitoarei eu. Si-mi place, dar uit. Sa-mi pun un post-it sa-mi aduc aminte sau sa-mi pun un reminder pe telefon sau sa iau lecitina? Ridicol.

ceas romanesc

Bizi bizi morning, cu treburi de om mare. Ma dusei la Fisc, carevasazica. Am vrut sa trimit declaratia de dragoste pe 2009 prin posta, dar mi-au scris si ei un biletel de amor prin care ma informau ca tre’ sa le dau o mica atentie (bani) pe 2008. N-o sa va zic de cozi, aglomeratie, oameni nervosi, tipete, etc. Ba hai ca va zic. No, pe scurt, cu depunerea declaratiei a mers repede. Acu’ dac-am avut treaba la informatii, am asistat la urletele functionarei. O tanti saraca timida in fata mea vroia si ea sa ridice un contract de chirie, sau ceva. Raspuns/tipat: “Da’ mai lasati-ma in pace ca arunc cu cutiile astea de toti peretii!! De ce va mai faceti contracte???” Ihm, can I have that on the record please? Fiscul te indeamna sa nu faci contracte si sa nu inregistrezi ca nu mai au loc in cutii, bine de stiut.

Ora 13.14. “Unde platesc?”, “La Plati. Da’ se deschide la unu’ jumate. Asteptati”. Astept. Ies. Astept. Ma bate soarele in cap. 13.25. Hai sa intru macar sa fiu prima la coada, daca tot is aici. Un tip e deja pe pozitii. 13.28. Apare o blonda cu toculet, decolteu generos si valseaza printre cozi si cutiile prafuite. Inchide geamul. 13.29 (dupa ceasul oficial de pe perete) Se aseaza la birou. Tot la biroul ‘Plati’ mai e o tanti imbufnata care sta debeaba de la cel putin 13.14. Tipul din fata mea, cu tupeu la blonda: Vreau si eu sa platesc… sictir: “La unu’ jumate se deschide”. “…. Pai e unu’ jumate”. “Mai asteptati un minut”. tipu’ era pornit de acasa: “Da’ cum va permiteti? Nu vedeti ce se intampla la televizor? Noi plangem ca ce patesc bugetarii, da’ nu va e rusine sa ne tratati asa? Din buzunarele noastre va luati banii” etc. paznicu: “Domnu, domnu, ce clanta aveti! (da’ lu’ functionara cu cutiile nu i-o zis de clanta n.red) Se deschide la unu’ jumate, mergeti acolo si asteptati”. Si tot asa, urmeaza schimb de replici acid, tipu’ vrea sa le dea bani, ei zic ca nu vor ca acolo nu apare nimic, tipu pleaca nervos, fac si eu un pas in fata. Paznicu la blonda: “S-a deschis?”. Blonda resemnata: “Na, s-a deschis….”.

In gandul meu, lasa ca la rcs&rds e altfel, aia-s firma privata, dac-ar fi si statul firma privata… Ei, pe naiba. La rcs&rds coada de 10m, sfatul batranilor bordrangindu-le pe fetele de la ghiseu. Urlete, tipete, vreau doar sa pun o intrebare, eram in fata, si eu tot o intrebare vreau sa pun, coada e acolo, hai doamna mai repede, ce nesimtiti!, mai aveti antene, nu aici in spate, urmatorul!….

Ah, ce rotite eficiente suntem.

slip, slipped, slipping

eram in masina, ploua torential, cautam din coltul ochiului copaci cazuti si din coltul degetului un post de radio mai prietenos. (btw, ce naiba se intampla cu muzica de la guerrilla noaptea? sefu Mihaiu, sunteti pe receptie?) am fredonat, cantat de fapt, urlat ’she’s the one’ la doua semafoare. la urmatorul post de radio incercat, am regretat instant ca m-am oprit la Robbie. se pierdea ca un ecou o piesa draga mie, pe care in genere evit s-o ascult, ca brings back a shitload of memories. dar acum ca era asa de aproape as fi vrut s-o ascult, m-am intins dupa ea dar firul era alunecos de la ploaie si mi-a scapat. si ramasesem fara tigari. atat. acum am tigari si am si piesa. dar nu e totuna.

Tu-ti duci banii in Monaco, eu ii dau la saraci

Hai ca de politica nu v-am zis demult. De obicei ma apuca cheful de scris pe subiectul asta… brrr, scarbos, numai prin campaniile electorale. Si eu, spre deosebire de “domnul Geoana”, am aflat ca am iesit din campania electorala. De fapt, acum traim la polul opus al campaniei electorale. Cumva, si nu prea. Adica: fug toti de guvernare ca de ciorba de sosete murdare. Pai care-o fi prost sa se bage acum, cand ii plangerea mai mare, la sefia tarii? O tara care s-a dovedit a fi un manager foarte prost, un fel de manager capusa, cum citeam zilele trecute intr-un articol. Invitat la o emisiune la o distinsa televiziune subiectiva, un distins lider de partid subiectiv trambita in seara asta masuri de stanga: venit diferentiat, neimpozitarea pensiilor si salariilor pana intr-o mie de lei. Intrebat de moderatoare: ati calculat ce inseamna sa nu impozitati toate veniturile de pana la 1.000 ron?, micul Titulescu se da inapoi in scaun si vocea-i puternica devine firava ca o panseluta: pai colegii mei… care se pricep… trebuie sa vin cu colegii mei… Booon.

Pai domnule Ponta, sa va dedic un Poker Face de la Lady Gaga citire. Ceea ce faceti, cu respect daca-mi permiteti, e un bluf mare cat inima mea. “Noi nu mai facem compromisuri! Nu mai intram la guvernare cu PDL sub nicio forma asa sa ne ajute Dumnezeu! Noi intram la guvernare numai dupa alegeri!”. “Si vreti alegeri anticipate?”, vine intrebarea. “Nu!”. Haha, pai prosti sa fie sa vrea. Deci nu vor la guvernare. Nu acum, cand e nasol. Logic.

Pe de alta parte, acum e raiul campaniei electorale. Arunca toti cu solutii in aer de parca ar fi confeti. Nu ma pricep sa analizez solutiile, asa ca n-o sa zic ca una e buna sau alta e rea. Dar oportunitatea pluteste in aer, laolalta cu pesimismul general care e gros de-l tai cu cutitul. Si, din nou, prosti sa fie sa nu traga oportunitate in plamani si sa expire declaratii care mai de care mai poluante.

Cum se castiga admiratori (si admiratoare). Exemplu, tot din micul Titulescu, ca asta mi-e la indemana, sorry, man! Ponta, fata-n fata cu omul de afaceri. Omul de afaceri: impozitarea diferentiata nu duce la crestere economica. Omul de stanga: pai da, dumneavoastra va luati banii si-i duceti in Monaco, noi luam banii si-i dam la pensionari. Ei cum sa nu-l iubesti, manca-l-ar mama?

Eu nu stiu care-o fi solutia buna/corecta, nu despre asta m-am ambalat aici. Eu m-am ambalat ca mi-o si imaginez pe matusa care abia are bani de paine care se uita la televizor si vede speranta in oricine ii spune: “noi n-am face asa”. Pe naiba, oricine ar fi ar face exact asa, sau un pic invers, dar tot nasol ar iesi. Si ipocrizia asta prin care deodata toti se tin zelos cu dintii de doctrine, care saracele-s prafuite intr-un sertar de la 1800, ma scoate din sarite. Cam asta-i oful meu pe ziua de azi.

Si pe acesta cale, fac un apel la Stephen Hawking sa-mi imprumute putin masina de universuri paralele sa vin eu cu foto si video sa demonstrez ca tot un drac e cu oricine in frunte.
Later edit: Mi-a scris Stephen, zice ca masina e un pic ocupata de Michael Moore, dar ca sa dau un google cu guverne Romania 1990-2010 si ar trebui sa ma descurc.

Of!