In transit

O melodie ca un ecou. Vantul rece imi sufla suvita de dupa ureche si ma face sa stramb din nas. Ma uit la strada semi-plina de masini, urme usoare de zapada, cred ca le vad doar din cauza frigului, de fapt inca n-a nins. In spatele meu e intuneric, s-a stins si monitorul, lumina portocalie a atmosferei imi da voie sa ma incrunt. Imi vad viitorul rid cu coada ochiului in fereastra, dar nu-mi pasa. Ma dezlipesc de pervaz, mai pun melodia o data, imi iau si hanoracul dupa mine si ma postez iar la geam. Vad masini care cauta locuri de parcare, mi se pare comic cum eu gasesc de sus atatea locuri goale, iar soferul se invarte ca bezmeticul si pana la urma se de batut si porneste spre alta strada. Sunetele clare si lente ale piesei imi amintesc de ce stau in geam si de ce sunt suparata pe toata lumea. Si nu vreau sa apas butonul de repeat, la fiecare 3.54 minute fac acelasi drum, aceeasi miscare, si inapoi. Poate pentru ca am nevoie de o scuza sa ma mai incalzesc putin, poate pentru ca la un moment dat voi face acelasi drum cu pasi ceva mai repezi, si fara ezitare voi schimba ritmul.

Am trecut la un ecou mai nou, e inca destul de puternic, si sunt in tren, am parul obosit de atata ploaie, o liniuta la bateria de la mp3 player si caut piesa la posturile de radio. E superficiala, comerciala, dar eu am auzit-o dimineata la radio si mi-a ramas in minte. O gasesc, ii dau fericita un cot Adinei care se sperie si-mi arunca o privire jumate nervoasa – jumate «esti bine?». Pai cum sa nu fiu? Ma bat(z)ai pe scaun si pun sentimentul ala in buzunar, nu se stie cand mai trebuie.

Am intrat in tunel si-am pierdut semnalul, e liniste (baraiala) pentru cateva secunde.”I’m singing in the rain, just singing in the rain, what a wonderful feeling…”

A revenit, ma plimb prin parc cu o carte pe care stiam ca n-o voi deschide, dar am luat-o sa fie. La next vine Robbie W, „Sexed up”. O pornesc spre metrou, fara entuziasm, nu-mi place sa merg acasa dar mi-e pofta de niste paste cu ton.

calling

etajul 8, in cladirea noua, cu vedere spre rau si turnul catedralei, ora 21.07, si poate intr-o jumate de ora plec. m-am pierdut azi printre culoare, e un adevarat labirint pe care unii se pare ca il stapanesc. mi-au fugit ochii dupa ecusoane cu rezonante romanesti, si tot ce am adunat au fost cuvintele: „nu pot sa vb decat 5 minutele, sunt cu o ziarista”, spuse la un mobil de o don´soara, sau poate doamna, in fusta de blugi. in tinuta mea ceva mai formala, dar in care ma simt bine, am mancat un sandwitch pe acoperis. mi-a placut de un accent puternic englezesc spus de o cravata verde – fara nici o legatura cu afinitatile lui politice, cica. comitii, comitete, grupuri, intergrupuri, sali mai mult goale in favoarea cafenelelor si-a parcului cu berze si lebede, la 5 minute de aici. trebuie doar sa treci pe langa cladirea aia alba si ajungi la standul cu inghetata. buuuuna. nu tu vreun magazinas cu apa minerala si portocale, nu tu vreun ziar de citit la soare. numai cladiri cu steaguri sute mii, biciclete si people jogging.
acum e liniste, mai ales ca am lasat receptorul de la telefon si firul catre bucuresti sa se raceasca.
turcescu asta e cam suparat pe macovei…