Undeva in cap s-a aprins o lumina

7 si 10, ochii lacrimeaza in oglinda, asta nu e ora la care tusul sa tina. Fusta lunga fusta scurta? Scurta, e concert. Dar dup-aia e birou. Dar e concert. Fuga la lift, doamna, va rog, sta cainele in usa, zbâr prin metrou. Pe-o lacrima o bate vantul, ce frumos e Bucurestiul dimineata. Am ajuns. Coada. Un grup de studenti vorbeste de matematica. Sau altceva, un curs, imi scapa un aww. Ochii mici, ma bag la intuneric. Ce sa iau de la bar? E ciudat. Control se umple, in difuzoare ciripesc niste vrabiute, un domn solid face tai chi pe scena. Sunt doar eu dezorientata? Trece sat dupa sat, chitarele suna bine, scot demonii, tot. Multimea se leagana, Robin ne indeamna sa sarim pe trambuline, sa dam in sacul de box. In fata scenei e un cort. D-ala mic, de-l iei cu tine la mare si la munte. Stiu ca e zi, dar pare noapte. Cineva din multime striga „Sick day!”. Se aprind luminile, iesim. E soare si cald si parca n-am dormit toata noaptea. Ce s-a intamplat? A fost un concert, la 8 dimineata. Neobisnuit, dar cam atat. Nu? Nu. Undeva in cap mi s-a aprins o lumina. Un reflector.

Cause maybe

Wonderwall imi aminteste de tabara dintr-a sasea de la Carlibaba. Riful de inceput – pam pam pam, pampampampampam, imi evoca intotdeauna, ca un film, sala de mese semiobscura a caminului de elevi unde seara faceam „discoteca”. Adica puneam o caseta la un casetofon dat la maxim si chicoteam pana venea ora de culcare. Casetofonul pe o masa lipita de perete, un ecou al salii mari si goale.

„And what’s a wonderwall, anyway?”

Intotdeauna mi-am inchipuit ca e un cantec despre o ea pe care el nu o intelege. Despre o admiratie agitata bine cu disperare. Cu un strop de speranta on top. „Cause maybeeee”.

Era un cantec indepartat, pe care nu-l mai cautam. Caseta prea tocita, mesajul prea simplu. A revenit cu Riverman a lui Noel Gallagher & pasarile, care incepe cu un rif asemanator. Am tot dat de ea in ultimul timp, cel mai recent in Mommy (2014), un film frumos si memorabil.

Aveam o creta si un perete si i-am dat un nume. What’s a wonderwall, anyway?

wonderwall

Binili invinge

In 2006, in timp ce-mi faceam veacul Erasmundist pe plaiuri spaniole, am descoperit din intamplare Radio Guerrilla. Era singurul post de radio romanesc care, in limita cautarilor mele, se prindea stabil pe net. Si de atunci il tot ascult. In drum spre mare, in drum spre munte, ani la rand cu matinalul in masina la cozi interminabile la semafor. Cu Guerrilla am putut sa ridic geamurile masinii si sa fredonez ‘break on through to the other side’ in ciuda traficului bucurestean isteric. Cu ei am descoperit muzica romaneasca (si nu numai) alternativa si tot cu ei am petrecut multe seri de duminica cu o muzica ciudat de frumoasa si discutii la limita dintre filosofie, absurd si comic. M-au enervat pe alocuri, cand Dobro si Craio si-au cam luat-o in cap sau cand au mai scapat cate-o piesa de radio 21 in playlist. Nu e un post perfect, dar fara el viata la radio-ul romanesc e pustiu (poate cu exceptia Rock FM, care e totusi diferit in abordare). Ar fi trist, foarte trist, ca Guerrilla sa ramana off-air permanent. Sper sa se rezolve neintelegerea cu licenta de emisie. Pana atunci, ascultati pe net si nu uitati ca „Binili invinge!”.

 

avanpost

Blogoenciclopedia

Asa sunt unele melodii de frumoase ca intru repede sa citesc despre compozitor. Trebuie sa fi fost nebun, excentric, un geniu neinteles. Conservatorul de-acolo, studiat pian dincolo, scris nu stiu cate simfonii, opere si balete. Avut sotii si copii si grandcopii si murit linistit la 80 shpe de ani. Nu, ceva e gresit. De la inceput. Nascut la, din parinti ta-na, studiat, studiat, calatorit. Inteleg. Nu e nimic excentric aici. Nimic nebunesc, interesant, demn de-un film sau de-o carte. De asta n-am auzit niciodata de viata lui. Wolfgang, da. Am vazut filmul.

Despre Ravel am aflat de la radio ca s-a tacanit pe final. De asta a scris Bolero. Bolero a fost un simptom al bolii. Ani mai tarziu, o pictorita a devenit obsedata de Bolero. Luni de zile a muncit la un tabou care sa redea melodia. Reptitiv, repetitiv, din mai mic, in mai mare, pana la explozia de sunet din final. Bum. Dupa ce-a terminat tabloul, a fost diagnosticata cu aceeasi boala ca Ravel.

Dar eu as vrea sa inteleg un om care a putut crea o muzica asa de frumoasa. Un om a carui muzica n-a fost un simptom al nebuniei. Si nici al absintului. Dintr-o carte care mi-a picat intamplator in plasa (adica am cumparat-o) in aeroportul international otopeni, am aflat ca Van Gogh bea mult absint. Si nu manca nimic. Nu pen’ ca era asa prins el de munca si pasiunea creatiei. Pen’ ca n-avea bani. Dupa ce-a fost vanzator de arta si misionar concediat, a pictat zece ani pana a invatat cum se face. Nu i-a venit din prima. Nu i-a iesit talentul din degete ca prin minune. A muncit pe branci zece ani, pana a scos ceva demn de pus intr-un muzeu. Eu nu stiam. Voi stiati?

Acum ascult, inevitabil, Bolero, desi pornisem de la alta melodie, alt cantautor, compozitor carevasazica. Bolero, care stiti voi unde si cand se asculta. „Hai la Bolero”.

E un comfort in repetitie. Creatorii de programe tv pentru copii au facut multe studii si au observat ca micutilor le place sa vada de nenenenumarate ori acelasi program pentru ca stiu ce o sa urmeze. Nu stiu voi, dar eu am intors caseta cu Frumoasa din padurea adormita pe toate partile.

Sunt un izvor de informatie si alta nu. Ma scuzati. Ma aflam pe canapea si cumva am ajuns la birou si, in aceeasi oridine de evenimente, am inceput sa scriu. Presupun ca asa se intampla in zilele ninsoroase, plicticoase. As putea sa tin pentru mine toate astea, dar ce folos? Eu deja stiu tot ce-am scris. Poate mai vrea cineva sa afle, nu? Ei, daca nu, nu. In concluzie, pe pervaz am un ghiveci de sticla cu o tufa de narcise. Sunt mici, galbene si frumoase ca o raza de soare in mijlocul unei zile ninsoroase.

povestea cu Ravel

pentru ca sunetul ajunge

Am trecut prin tot felul de melodii azi. M-am trezit cu Birdy – 1901, un cover foarte fain dupa Phoenix. Ramasese in coada de aseara. M-am bucurat de primii „la multi ani” ai zilei si am sarbatorit ca am avut confirmarea ca sunt un geniu al internetului. Glumesc, evident. Mi-am mutat blogul, nu asta, mai am unul, de la un host la altul si mi-a iesit din prima. Am avut emotii. Nu prea multe. Apoi Lykke Li mi-a spusa ca she follows rivers in timp ce ma invarteam intr-un hamac. Aveam telefonul in buzunar, dar degeaba. Little did I check ca n-aveam semnal. Am mancat un pranz minunat. Ca de ziua mea. Ceva nou. Mama mi-a zis ca am mai mancat iepure cand eram mica. Dar pentru ca nu-mi amintesc, pot sa zic ca e prima data. Apoi o felie de tort de mere cu frisca adevarata. Nu de-aia la tub. De-aia batuta din smantana de la vaca ei de-acasa. Si cu niste dulceata de zmeura on the side. V-am facut pofta? Bine. Cat m-am plimbat prin padure si m-am agatat in niste panze de paianjen, la niste romanasi la gratar rasuna marsul de primit oameni la nunta. Are un nume? Desi ei nu aveau nici mire, nici mireasa. Dar, in fine, niste ponei se simteau bine unul in compania celuilalt in apropiere. La auzul marsului fara nume s-au indepartat putin. Mai mult. Amintirile? Si-apoi am pornit cu masina ca incepuse sa tune. Am decretat ca am drept de veto ca e ziua mea si-am scanat posturile de radio pana am dat cu multa placere de Rock FM. Pentru ca se fac lucrari la intrarea in oras, am avut timp berechet sa ma bucur pe rand de Uriah Heep – Lady in Black, Vama Veche – Vara asta (si-un val o sa m-arunce-n cortul eeeeeeei), RHCP – Scar tissue si Metallica – Turn the page. M-au uns, literally, la suflet. Dupa ce-am mai raspuns cu mare placere la cateva mesaje frumoase, pe-o ploaie infernala, am „ars” cateva cd-uri pentru drumul spre mare. As enumera piesele, dar sa nu exageram.
Singura care a ramas insa pe repeat si care imi urla in casti si in momentul asta si care o sa-mi aminteasca mult timp de ziua asta a venit pe seara. Multumesc, Ioana! 🙂
Hello, 28!

Am trecut prin tot felul de melodii azi. M-am trezit cu Birdy – 1901, un cover foarte fain dupa Phoenix. Ramasese in coada de aseara. M-am bucurat de primii „la multi ani” ai zilei si am sarbatorit cand am avut confirmarea ca sunt un geniu al internetului. Glumesc, evident. Mi-am mutat blogul, nu asta, mai am unul, de la un site de hosting la altul si mi-a iesit fara probleme. Am avut emotii. Nu prea multe. Apoi Lykke Li mi-a spus ca she follows rivers in timp ce ma invarteam intr-un hamac. Aveam telefonul in buzunar, dar degeaba. Little did I check ca n-aveam semnal. Am mancat un pranz minunat. Ca de ziua mea. Ceva nou. Mama mi-a zis ca am mai mancat iepure cand eram mica. Dar pentru ca nu-mi amintesc, pot sa zic ca e prima data. Apoi o felie de tort de mere cu frisca adevarata. Nu de-aia la tub. De-aia batuta din smantana de la vaca ei de-acasa. Si cu niste dulceata de zmeura on the side. V-am facut pofta? Bine. Cat m-am plimbat prin padure si m-am agatat in niste panze de paianjen, de la niste romanasi la gratar rasuna marsul de primit oameni la nunta. Are un nume? Desi ei nu aveau nici mire, nici mireasa. Dar, in fine, niste ponei se simteau bine unul in compania celuilalt in apropiere. La auzul marsului fara nume s-au indepartat putin. Mai mult. Amintirile? Si-apoi am pornit cu masina ca incepuse sa tune. Am decretat ca azi am drept de veto la muzica si-am scanat posturile de radio pana am dat cu multa placere de Rock FM. Pentru ca se fac lucrari la intrarea in oras, am avut timp berechet sa ma bucur pe rand de Uriah Heep – Lady in Black, Vama Veche – Vara asta (si-un val o sa m-arunce-n cortul eeeeeeei), RHCP – Scar tissue si Metallica – Turn the page. M-au uns, literally, la suflet. Dupa ce-am mai raspuns cu mare placere la cateva mesaje frumoase, pe-o ploaie infernala, am „ars” cateva cd-uri pentru drumul spre mare. As enumera piesele, dar sa nu exageram.

Singura care a ramas pe repeat si care o sa-mi aminteasca de ziua asta a venit pe seara. Multumesc, Ioana! 🙂

Hello, 28!

ps si-am jucat si tenis de masa, si-am facut si poze frumoase, si-am admirat un fag inaaaaaalt si drept ca un soldat, si l-am intrebat pe-un cal „tu ce mai faci?”, si-am stat pe-o buturuga, si mai taci ca tare mult mai vorbesti in seara asta

falling, catching

pe o melodie poti scrie mii de cuvinte

dar niciunul si nicio combinatie de nu vor fi pe masura de frumoase

daca superman respecta legile fizicii

lois lane s-ar fi rupt in bucati cand se lovea de bratele lui

asta daca el ar fi putut decelera at all

o moarte mai putin cruda ar fi fost s-o lase sa se loveasca de pamant

asta e din ‘big bang theory’

iar dintr-un alt univers, cu pantofi si par blond ondulat, vine

‘strong enough to catch me’

si daca sunt gauri in plasa de siguranta

ei, la asta nu te-ai gandit

did you

lalalala pam pam pam pam

lalalala

asta a fost pianul

sus si jos

Agnes Obel: