Stele neastamparate

Ce nu ne-a zis nimeni a fost ca te simti la fel. Undeva, acolo, sub straturile de educatie, norme, amintiri si responsabilitati mai mult sau mai putin necesare, sub toate e acelasi pui de univers. O fiinta cu antenele ridicate, care incearca sa inteleaga ce i se intampla si care se lupta intr-una pentru adaptare. Un omulet condamnat de evolutie sa prioritizeze panica, pentru ca a lasa garda jos nu e chiar intelept. Un copil fricos si neajutorat, cu iluzia temporara a controlului. Care acum plange ca a cazut si s-a lovit si intr-o secunda uita nefericirea si continua sa alerge razand. Spre alti copii, spre capatul strazii unde nu are voie. Ce ne-a zis toata lumea a fost sa ne bucuram de azi, acum, aici. Dar nimeni nu intelege pana nu intelege. Nu-i asa? Asa ca, un pic juliti in genunchi, sa alergam pe strada din fata blocului bunicilor, spre aleea cu tei, nuci si biciclete. Ce nu ne-a zis nimeni pentru ca nu stie e ce e cu puiul asta. Daca e ceva sau altceva sau nimic sau toate la un loc. Suntem niste copii neintelegatori si neintelesi, norocosi sau nu sa stim de noi insine. Suficient de norocosi sa avem o memorie neastamparata si un creier egoist.

Pana data viitoare

Imi amintesc verile asa cum nu imi amintesc toamnele. Fiecare poveste de iubire sau singuratate, de mare sau munte, de prietenie innodata sau abandonata. In fiecare an stiu ca se apropie, si totusi traiesc primavara intr-o ignoranta verde, de geci de blugi, planuri vagi si uitare. Uitarea iernii si a verilor trecute.

Inainte de prima mea vacanta de vara, mamaia mi-a spus ca ma asteapta 90 de zile libere. Parea o eternitate de julit genunchii, biciclit, jucat Urmarirea. A fost o eternitate, eternitate minus unu, eternitate minus doi.

Vara e o tornada. Periculoasa si fascinanta. Apare din seninul primaverii, iti darama casa sau te ameteste ca o balerina. Intre t0 si t1, orice e posibil. Chiar si calatoria in spatiu, cu naveta personala. Si-apoi, puf! Intr-o seara de 28 august, faci poza apusului si-ti dai seama ca a trecut, din nou. Ca a fost o eternitate minus treizeci. S-a dus si s-a asezat langa restul, incrustate una cate una intr-un jurnal de calatorie, intr-o pereche de sandale, intr-un rid fin. In poza mov din dreapta, facuta in Mauerpark, band o Berliner Kindl si mijindu-mi ochii spre orizont. Sa vaz viitorul.

Si viitorul statea pe un deal de data viitoare.

28 de zile fara soare

Vremea de zilele astea mi-a amintit de Amsterdam. Stirea „Romanii nu au mai vazut soarele de 28 de zile” a avut aroma de ceai verde cu iasomie, dintr-o cana in dungi, cu geamul deschis cu vedere la canal. Un canal ca oricare altul, pe care se odihneau rate si alte o suta de specii de pasari si pe malul caruia mergeam zilnic la Albert Heijn (echivalentul Mega Image). Cu castile in urechi, cu gandul la ce-o sa fac, cum sa fac.

Acolo ploua tot timpul si sa nu vezi soarele cate 28 de zile la rand e banal. Iar cand il vezi te ia o ameteala de indragostit si lasi totul balta si iesi in parc sa bei un vin pe iarba. Nu conteaza ca e munca, scoala sau ianuarie. Lumea intelege de ce porti pantaloni scurti si slapi. Rafturile magazinelor se golesc rapid de struguri, prajiturele si tot ce poate fi molfait. A iesit soarele si singurul logic in care te poti afla e parcul. Vanand un petec de soare pana la apus.

Poate o sa-l vedem maine. Si reporterii vor iesi precum Nica sa rada la soare cu flashuri si obiective dhdhdhd cumparate de blec fraidei. Si vom avea breiching niuz si banda galbena va fi ca din poveste: romanii au vazut soarele si-au ras la el si vremea s-a indreptat.

Si mai ce? Pai daca nu-l vedem maine, nu vom fi ametiti precum indragostitii (sau ca mustele la sticla de otet) si vom lucra. Frumos, ordonat, palizi. Si daca nu-l vedem nici poimaine este posibil (desi nedemonstrat stiintific) chiar sa ne inaltam cu 1-2 cm la nivel de natie.

Iata, nu e chiar asa de rau fara soare, pe termen lung. Suntem tristi, dar mai inalti si mai muncitori. Dar vom mai fi atunci romani? -i care nu au vazut soarele de multe zile? Ba cei nemultumiti de obarsie si-ar putea propune sa nu vada soarele multe zile de-acum inainte, sa se ascunda in camere intunecate, si asa ar putea scapa ieftin de o problema care nu poate fi altfel rezolvata decat prin imigratie.

Mi-era uneori frica de pasarile care pazeau canalul. Unele erau inalte si aveau un cioc destul de amenintator. Le ocoleam pazindu-le cu coada ochiului, traversam podul mic, admiram linistea pe care nu o auzeam din cauza castilor si mergeam inainte, inapoi, inainte, inapoi.

a cup of iced magic mocha

Si, cum a fost?

Frumos.

Ce ti-a placut cel mai mult?

Nu stiu.

(ok, trebuie sa-mi fi placut ceva cel mai mult)

Cred ca au fost cladirile. Tot peisajul urban. E impresionant.

(atat poti?)

Si zonele hip din Manhattan, SoHo, Greenwich Village. Pline de baruri, cu cladirile alea dragute cu scari de incendiu pe-afara pe care le vezi in toate sitcomurile.

New York-ul e ciudat de familiar. Si nu pentru ca l-am mai vazut odata, ci pentru ca l-am vazut de mii de ori la televizor, in filme, in imagini de umplutura care ruleaza aproape subliminal printre actiune, scene de umor sau amor, prin reality show-uri si jurnale de stiri.

Cum sa nu-ti placa un oras in care te simti ca acasa, casa ta din televizor? Un oras care te domina cu umbre lunguiete si-o urzeala haotica de beton si lumini. Mirosul de hot dog, aerul conditionat care te ingheata dincolo de orice usa, alergatorii care se intrec in numar si trasee numai cu taxiurile galbene, si probabil castiga. Oamenii prietenosi, parcurile cu sunete de saxofon.

E o lume ca oricare alta. Mi-am invatat deja lectia ca a fi vizitator intr-un loc e total diferit de a trai in acelasi loc. Mirajul unei vizite, cand vezi tot ce e mai frumos si mananci unde e mai bun, nu e acelasi lucru cu viata de zi cu zi. Poleiala Manhattanului tine pana la poduri. Dincolo, sunt zone industriale, blocuri gri si sarace, case darapanate si multe, multe depozite de self-storage. Ba chair si-n Manhattan. Din cladiri coboara oameni la costum la 9, 10 seara. Da, si ei lucreaza mult. Dar au salariu mai bun, o viata mai frumoasa. Au? Nu stiu. Poate.

Am alergat in Central Park. Am gasit un lac si m-am simtit c-an IOR. Un pic, nu chiar. Am fost la Comedy Cellar, pe care l-am recunoscut din multe filmulete cu comedieni. Peretele de caramida, scena mica. Am baut cafea buna de la Starbucks si de la un „little French place around the corner, it’s pretty good”. Am fost Liz Lemon prin Rockefeller Center, Rose cand vede Statuia Libertatii prin ploaie si descopera colierul in buzunar, Seinfeld in drum spre Coney Island.

A fost ca un vis complicat, pe alt fus orar. E un oras ca-n cantece, e un miraj si-o realitate. As vrea sa-l mai vad, din cand in cand, si-as vrea sa mai vad din America. Pentru ca e familiara si fascinanta, ca-ntr-un cliseu care se potriveste.

The big 3

Mergeam cu tramvaiul prin Berlin, printre sirurile de gradini comune din Pankow, ascultam ceva, nu stiu ce, cand m-a lovit gandu’ ca vantu’: „Nu o sa mai am douazeci de ani”. Asta a fost acum un an, pe vremea cand scriam la dizertatii si ma jucam cu Oskar, cel mai cuminte motan, si beam Berliner Kindl pe Tempelhof la apus. Pe vremea cand implineam 29 de ani. Dar gandul ala m-a lovit asa de tare, atunci, pe loc, ca era sa cad de pe scaun. Era creierul meu care realiza o schimbare si incepea sa se obisnuiasca cu ea.

Cat de schimbare e schimbarea?

E si nu e. Nu e pentru ca 30 e o zi peste 29. Pentru ca anii si lunile si minutele sunt insiruiri oarecum subiective de perioade de timp, care ne ajuta sa ne orientam, dar care nu exista, de fapt. Pentru ca poti trai 20 de ani fericiti si 100 nefericiti sau invers. Pentru ca, nu-i asa, conteaza cum te simti si nu cati ani ai (ce cliseu minunat). Nu e pentru ca viata ar trebui sa fie un continuu strabatut de fiecare in ritmul lui, dupa coerenta sau incoerenta povestii personale, nu dupa cum bate orologiul sau gura lumii.

E pentru ca e un reminder, discret (sau mai putin discret, vezi gand lovit cap cazut scaun), ca una si ca alta. Ca, una, nu toate lucrurile vin de la sine. Ca, alta, te schimbi. E pentru ca, in cuvintele memorabile ale unui coleg, „Oamenii de 30 de ani sunt… altfel”. Pentru ca programarea ceasului biologic inca n-are aplicatie de smartphone. Si mai e pen’ ca, oricat te-ai chinui, nu-i poti explica cuiva ca „O sa vezi tu” fara sa pari, sa zicem, matur.

Dincolo de toate astea, e un moment bun sa te gandesti la ce-ai facut si la ce vrei sa mai faci. Asa, lejer, ca si cum nu ti-ar pasa, ca si cum te-ai intoarce spre cort dupa o baie la stuf la rasarit, razand si molfaind cu o pofta divina dintr-o saorma.

Herengracht 410

Cand Katarina mi-a spus ca nu a vazut toate camerele, nu am inteles. Cum adica, ai fost acolo si ai vazut doar holul si bucataria? Da, e mare, nu-ti dai seama unde e ce.

 

Casa de la Herengracht 410, unde am stat un an si-un pic, are cinci etaje, cu cate cel putin zece camere pe etaj. Cladirea face parte din portiunea de Amsterdam unde isi construiau locuinte bogatanii secolelor 17-18. Este in buricul buricului targului, daca targul ar avea un buric cu buric. Casele au o usa mare pe care sa intre stapanii si o usa mica, dedesubt, pe care sa intre servitorii; cu gradini spatioase care au, la randul lor, niste case mai mici in ele – folosite pentru te miri ce; cu multe usi si gauri pentru soricei, cu urme ale diversilor locatari si nenumaratelor scopuri in care au fost folosite de-a lungul a sute de ani.

Casa de la 410 a fost, printre aletele, banca. La subsol este un seif imens, actualmente plin de cabluri prafuite si routere abandonate de la o firma de jocuri video care si-a facut veacul pe-acolo, nu cu mult inaintea noastra. Seiful, cu o usa greu de urnit si roata cum numai prin filme vezi, e inconjurat de un tunel ingust plin de panze de paianjen, cu oglinzi plasate strategic la colturi. Pe peretele de langa usa seifului, sta arsa de timp o depesa de prin 1800 toamna, semnata de ministrul olandez al finantelor. Poate o fi semnatura sau poate o fi anul, dar se pare ca nimeni, niciodata, nu a indraznit sa incerce o dezlipire a acelei hartii.

Etajul 1 este cel mai aratos si locul unde agentul imobiliar ii invarte cel mai mult pe posibilii clienti. Camera din mijloc e impresionanta. Daca scoti canapeaua rufoasa a Katarinei, masuta de 5 euro de la IKEA cu cursuri imprastiate pe ea si parfumul Miss Dior de pe semineu, ramai cu un muzeu – pereti tapitati cu catifea rosie, oglinzi imense cu rame aurii si un candelabru maiestuos la vremea lui. Ferestrele pana in tavan au o priveliste romantica spre gradina si sirul de case simpatice de dincolo. Tot la etajul 1 sunt si alte camere tapitate, cu mochete relativ noi si tot felul de cabinete si rafturi misterioase prin pereti (pe care fiecare le-a deschis cu speranta secreta ca va descoperi o mica avere).

Liftul mic de pe hol te invita sa nu-l incerci, pentru ca s-ar putea sa mori. O banda scotch neconvingatoare, de pe vremea primei noastre petreceri in casa, sugereaza ca usile, dealtfel functionale, trebuie sa ramana inchise. Exista doua randuri de scari. De obicei, duceam oaspetii pe una si ii aduceam pe cealalta – fapt ce rezulta intr-un invariabil „Now I’m lost” si un amuzament pe seama gazdelor. „I was lost the first few times too”.

In prima noapte, cand am inchis ochii am vazut o fetita bruneta in rochita alba in camera cu oglinzi. Am alungat-o semi-amuzata din cap. Vazusem prea multe filme la viata mea. Era o liniste incredibila. Ferestrele dadeau in gradina si singurul zgomot care razbatea uneori era cel al unui tramvai, in departare. La aproape un an dupa, printre niste glume, l-am auzit pe unul dintre colegii de casa spunand ceva de o fetita. Era sa cad de pe scaun. „How does she look like?”. „She has black hair”. L-am oprit si n-am mai vrut sa aud.

Asta e tot. Nu urmeaza niciun mister sau poveste horror. Au aparut, in schimb, soriceii. Amsterdamul este un oras infestat. La McDonald’s, in cantina de la facultate, in apartamente, sunt peste tot. Iar intr-o casa imensa, care nu a fost renovata de multi ani, sunt crapaturi si gauri la fiecare colt. Intr-o zi de primavara, soarecii au luat-o razna. Timp de cateva saptamani au fost peste tot. In camere, in bucatarie pe sub suportul de vase si odata chiar si in tigaia in care planuiam sa-mi fac o omleta.

Etajele 2, 3, 4, 5 sunt o insiruire monotona de spatii in semi-paragina, care au fost compartimentate in fel si chip de diversii ocupanti. Ferestre rotunde, ferestre patrate, scari in spirala si drepte, toalete din secolul locomotivei cu abur si bucatarii corporatiste, toate convietuiesc intr-un amalgam confuz de spatiu si timp. Cele mai multe cladiri de pe canalul Herengracht, altadata cuibul cremei orasului, sunt azi spatii de birouri. Si cum criza a ajuns peste tot, firmele s-au mutat spre periferia orasului, in cladiri noi cu chirii mult mai mici, iar case precum a noastra stateau goale, aspeptand un chirias sau cumparator. Noi eram niste trecatori, studenti care poposesc in astfel de locuri pentru chirii modeste, petreceri grandioase si povesti cu soricei. In schimbul acestor avantaje nepretuite la varste fragede, studentii sunt, in fata legii, un fel de gardieni ai cladirilor impotriva celor care ar putea intra cu forta in ele. Si le mai si scutura de praf, mai ales in preajma vizitelor imobiliare.

Intr-o astfel de cladire, nu te poti simti in siguranta. Daca auzi un zgomot, de unde (si cu ce curaj?) incepi sa cauti? Am invatat sa dorm iepureste, fara sa-mi fi propus asta. Am reusit sa mobilez spatii imense cu mobila putina si sa am stomacul sa alung sorecul din tigaie, s-o spal bine si sa-mi fac de mancare. „So, do you like living here?”. „It’s definitely interesting, but I wouldn’t do it again”. Exact asta era si sentimentul meu. Katarina a plecat prima si a lasat locul unui portughez enervant ca pasajul Obor blocat cu masini, atunci cand esti in intarziere. Am incercat sa ma mut de cateva ori, dar sa-ti cauti o camera in Amsterdam este un cosmar – chirii exagerate pentru spatii minuscule, pentru care concurenta e oricum acerba.

Iar in zilele cand gradina era inundata de soare, de Ziua Reginei cand ne urcam pe acoperis si vedeam tot orasul portocaliu, de fiecare data cand nici macar de bicicleta nu aveam nevoie sa ajung oriunde, atunci nici chef sa ma mut nu mai aveam. Casa era inima inimii Amsterdamului, din toate punctele de vedere.

Cand am aflat ca au vandut cladirea si ca trebuie sa ne mutam, am stiut ca nu o sa-mi mai caut alt loc in Amsterdam. Toti care stateau in casa in momentul ala si cei care plecasera de-a lungul anului s-au mutat nu numai de-acolo, ci si definitiv din Olanda. De fapt, mai toti colegii mei de la master, inclusiv multi olandezi, au cautat orizonturi mai insorite. Nu stiu cum se face ca un oras atat de frumos are atat de putin lipici.

Acum un an, pe vremea asta, scoteam ultimii saci de gunoi in fata casei, ma certam cu portughezul care fusese prea lenes sa scape de mobila la timp si riscam sa ne pierdem garantia si-mi mutam cele trei valize tot mai aproape de usa. Venisem sa raman, dar nici ca puteam avea mai mult chef sa plec.

Am incalecat pe-o sa (de bicicleta) si v-am spus o poveste.

Vorbeam cu un copac

Nu v-am spus nimic anul asta. Ma gandeam sa va las in pace, sa ve vedeti de-ale voastre, sa crosetati in liniste inca un an. Ce zic eu crosetati? Crosetatul presupune rabdare, ia timp, pe cand anul asta ia si el timp, dar in sensul ca-l fura. Expresia asta „iti ia timp” ar trebui sa fie diferita. Da timp. Crosetatul iti da timp. Carevasazica, se facu ca-nflorira copacii. Am iesit azi la lumina zilei, pe la pranz, si m-a intampinat un copacel un pic mai inalt decat mine, optimist ca o zi de salariu, cu flori mari roz pe crengutele tinere si imprastiate in toate directiile. Asa, fara inhibitii si fara frica de ce va sa vina. 87 de zile mai tarziu, 2014 trece ca un TGV. Stiti trenurile alea personale care merg printre sate, halte si lanuri in care se aud greierii? Trenuri de-alea cu banchete cu husele rupte, mirosind a o combinatie ciudata de cauciuc, vechi si WC. Trenuri cu geamurile stricate, care ori nu se deschid, ori nu se inchid, pe care poti sa-ti scoti capul si mainile si sa-ti lasi pletele in vant si-n soarele verii. Timpul se aude atunci ca o melodie simpla, cu acorduri de chitara rarefiate. Copacul care sta pe loc in mijlocul tuturor, al traficului, al pietonilor, langa bloc, mai colea de magazin, copacul cu flori azi, frunze maine si golas poimaine nu stie ce e ala timp. Sta acolo fara frica de viitor sau melancolie pentru trecut. Cand eram mica am plantat niste copaci. Un mar si-un un cires parca. Nu i-am vazut de mult, dar stiu ca inca sunt acolo. Probabil infloriti, zilele astea, ca toti pomii fructiferi. Daca i-as intreba cati ani au, cine a stat odata la etajul 1 al blocului cu care sunt vecini, daca li se pare ca timpul trece prea repede si ca ziarele sunt prea senzationaliste, oare ce mi-ar spune? „Problema TGV-urilor e ca opresc in prea putine gari”, mi-ar raspunde. „Eu nici macar nu plec din gara. Tu tii minte doar peisajul rapid si monoton si destinatia pe care ai asteptat-o cu un cascat”. Asa sunt pomii, netrecatori. Eu mi-as continua drumul spre alimentara, cu plasa pe umar, muzica-n urechi si gandul la florile roz. Si mi-as propune sa recilez si sa. Apoi mi-as rearanja cartile in biblioteca si as trage un pui de somn. Obosesti, cu timpul.

Pluralelilelor

Reintoarcerea in Romania e o experienta complicata care are multe aspecte. Aspectul caini. Aspectul „Da’ de ce te-ai intors?”. Tonul usor critic al intrebarii si judecata de apoi „Eu nu m-as fi intors niciodata”. Aspectul muzicii din cluburi care nu e doar bumtzi-bumtzi. Explicatia data dupa om si situatie: „Asa am avut chef”, „Asa am simtit acum”, „Pleaca si tu trei ani si vorbim dupa”. Aspectul intalnirii unor fosti sau actuali expati care iti spun, din vorbe sau priviri, „Te inteleg”. Nerabdarea cronica a romanilor de a intra in metrou, de a ajunge la ghiseu sau in fata la coada, de a fi primii undeva, oriunde, de a sta inghesuiti de frica sa nu piarda ceva, nu stiu ce. Transformarea pretului din lei in euro sa vezi daca merita sa cumperi. Aspectul stalcirii pluralelor (al carui plural tocmai l-ai verificat in dex) si anxietatea momentelor cand nu ai un dex la indemana „La naiba, o sa sun ca un fotbalist care s-a ajuns pe la un club din Italia si o da in ‘Como se dice?'”.

Etapa regasirii locului in cercurile pe care le-ai lasat in urma. Aspectul bratelor deschise si cel al bratelor inchise. Plimbarile de toamna prin Herastrau care-ti amintesc de imprejurimile Berlinului si iti plac chiar un pic mai mult pentru ca, uite, avem si noi lacuri si verde si oameni pe bitze. Aspectul bitzelor cu care te intersectezi tot mai des si al stirii optimiste ca in Romania se cumparat mai multe bicilete decat masini, chiar daca si doar pentru o zi. Magazinele deschise duminica si la 12 noaptea, masinile parcate unele peste altele si mirosul de canal, pescarusii din Dristor si lifturile de la metrou, automatul de taxiuri din Otopeni si 20 de lei dati pe o sacosa legume.

Aceasta insiruire este subiectiva si nu se doreste a fi exhaustiva. Sunt in „reverse culture shock”, cum se povesteste in tratatele de analiza a psihologiei imigrantilor. I am a passenger singin’ la la la la la-la-la la.