#prayforeveryone

In Aeroportul Otopeni. Azi oamenii au culori diferite. In aer e o ceata greu de definit. Daca ma uit cu atentie, dispare. E soare in Bucuresti. Frunzele adie si se intreaba cum e posibil. Cum poate o lume atat de de frumoasa sa nasca atata ura? Ma uit la oameni incercand sa ghicesc cine stie, cine se gandeste. E cineva preocupat? Citeam ca nu trebuie sa cautam motive, ca nu exista rationalitate. Ba cred ca exista si ca trebuie sa cautam. In actele de violenta ale guvernelor, fizice sau psihologice. In educatie. In lipsa ei. In felul in care ne uitam unii la altii. In felul in care ridicam din umeri de fiecare data cand vedem „Un atentat s-a soldat cu x morti intr-o parte a lumii care iti pare straina”. Doar pentru ca unii s-au obisnuit cu violenta zilnica nu inseamna ca sufera mai putin. Doar pentru ca am hotarat noi cu rigla ca intr-o parte e estul si intr-alta e vestul nu inseamna nimic. Nu vedem ca suntem incrancenati intr-un joc ridicol si ca depinde doar de noi nu sa schimbam regulile, ci sa aruncam tabla de joc cu totul? (14.11.15)

TEDxBucharest 2015: We’re interconnected

TEDxBucharest 2015

„The only way to predict the future is to invent it.” Adriana Istrate a vorbit despre un reality check, atunci cand lucra in noaptea de Revelion si s-a enervat pe un coleg care i-a dat vestea ca sistemele vor cadea la miezul noptii. Cine cred ca sunt si cine sunt de fapt? O intrebare care a alergat-o pe Adriana la ultramaratoane pe sapte continente. Si daca pot asta, ce altceva mai pot face? You can „run the extra mile, it’s never crowded there.”

Despre ‘running the extra mile’ a vorbit si Cristiana Stancu, prima femeie din Romania campioana mondiala de Kickboxing. La cantarirea dinaintea luptei pentru titlu avea 67 kg, nu 65, cat trebuia, desi nu mai mancase de saptamani si nu mai bea apa de doua zile. A trecut la exercitii intense, avea trei ore sa scape de 2 kg. A plans si a lesinat, dar a reusit. „How much to you want it? Because when you’re really close to reaching your goal, your faith might get tried. If you only want it so and so, you’re not going to get it. So how much do you want it?”. Mesajul Cristianei a fost simplu: toti suntem campioni. Daca nu o credeti, revizitati copilul de 3-4 ani din voi, care poate face orice. Si inca ceva: nu invidiati, admirati. Competitia trebuie sa fie cu noi cei de ieri, nu cu altii.

Diagnosticat cu scleroza multipla la 19 ani, paralizat si destinat unui scaun cu rotile, Miguel A. Castillo a intrat pe scena nu in scaun, ci impingand scaunul. Este un barbat inalt, tras prin inel, cu un zambet larg si increzator. Arata a ceea ce este: om de stiinta si astronaut NASA. „Your body never lies to you. What is your body saying? What was my body trying to tell me?” De aici a pornit vindecarea. „I never felt like a victim, I always kept a positive mindset.” Miguel ne sfatuieste sa nu ne grabim. „Life is meaningless without stillness.”

Gratian Sonu are 12 ani si a fost probabil cea mai carismatica prezenta. Calm, cu un mesaj clar, a facut publicul sa rada si sa reevalueze relatia cu copiii. „Nu exista copii. Exista o lume de oameni mari si una de oameni mici. Dar doar oamenii mari au putere. […] Copiii nu mint niciodata. Ei spun doar ce vor parintii sa auda. De ce? De teama. […] Copiii si parintii vor deopotriva sa fie apreciati. Doar ca parintii sunt cei care sunt in masura sa-si exprime aprecierea.” Sfatul lui Gratian? Oricati ani ai avea, esti un copil. Si vor fi intotdeauna copii mai mari si mai mici decat tine. Joaca-te cu toti!

Poti trai in lux cu foarte putin. Andrei Lupse construieste case din pamant si pietre – „hobbit houses”, face permacultura, gaseste metode alternative de a tine alimentele proaspete si de a incalzi locuintele. La Baza Ulmu, le arata si altora cum sa faca acelasi lucru, iar invataturile lui fac pui in diferite colturi ale lumii. „Don’t be the end user. Teach other people about it.”

Sau „Give it away!” (give it away, now). Paul J.R. Renaud s-a trezit la 40 de ani dat afara de la locul de munca pentru care facuse sacrificii, cu increderea de sine la pamant. Ce ai facut pana la varsta asta? Ai 40 de ani si tot nu stii ce vrei sa fii cand o sa cresti mare? „When in doubt, network!” Vorbind cu diversi oameni, si-a reconstruit carierea si viata. „The fundamental law of networking is altruism. It’s okay to help people!” It really is.

„Cel mai frumos lucru pe care il lasam in urma in viata asta este sentimentul de dragoste.” Visinel Balan si-a petrecut mare parte din viata in case de copii si pe strazi. Ne-a povestit cu aparenta seninatate momentul cand, la 11 ani, si-a cunoscut parintii dupa ce a mers pe jos, descult, 17 km. Sau cand a fost abuzat intr-o gara unde-si facuse culcus. „Tot ce-ti doresc copiii din casele de copii sunt libertate si familie.” Visinel a studiat teatrul si este activist pentru drepturilor celor care, asemenea lui in copilarie, au nevoie de ajutor. „Singura iesire e scoala. Eu am avut noroc, mi-a placut scoala.” Isi datoreaza viata de azi mentorilor lui – peste 50 de oameni care au crezut in el si l-au sfatuit. „Ajutati-ma sa ii ajutam. Chiar daca mergeti la ei o data pe luna, daca doar va interesati de soarta lor, inseamna enorm. Copiii astia va vor multumi intr-o zi.”

Roxanei Marin, „Profa de la Cosbuc”, nu-i place scoala. Sau cel putin nu scoala romaneasca. „Sunt profesoara de 23 de ani si a mers din rau in mai rau.” Roxana ne roaga sa nu fim profesori, ci educatori. „Prima conditie este sprijinul neconditionat. A doua este sa te pozitionezi ferm intre sistem si copil.” Roxana isi sustine neconditionat elevii, iar acestia ii multumesc. Gesturile vin si la multi ani dupa terminarea scolii. Ca avocatul care a avut grija ca un om cu o functie foarte importanta sa fie sanctionat disciplinar pentru o remarca rasista.

Vijay Raju a vorbit despre leadership, dar a inceput prin a pune sub semnul intrebarii ceea ce intelegem prin lider. Ne folosim cumva de concept pentru a le da oamenilor mai mult de munca? Vijay vede leadershipul diferit. „The opposite of leadership is not followship, but cinicism.”

„Leadership is not about the individual. Leadership is a space for people to come together to realize their potential.” Asta este TEDxBucharest si asta este Piata Universitatii. Spatii in care oamenii se aduna si-si dau seama de ce pot face impreuna. „We are all responsible for everyone else”, amintea Cristiana.

We are. It’s okay to help people. Give it away. Admire others and compete with yourself. Invent the future. Si hai la un cocktail si o prajitura ca am obosit. Receptie finala unde am cunoscut cativa oameni cu idei foarte interesante, cu care sper sa tin legatura.

Nu am acoperit toti speakerii, desi toti au avut un mesaj frumos de transmis. Au fost speechurile care azi, intr-o duminica cetoaso-insorita de noiembrie, mi-au rasunat cel mai sonor. Si Cosmin a fost si el foarte simpatic :).

Stele neastamparate

Ce nu ne-a zis nimeni a fost ca te simti la fel. Undeva, acolo, sub straturile de educatie, norme, amintiri si responsabilitati mai mult sau mai putin necesare, sub toate e acelasi pui de univers. O fiinta cu antenele ridicate, care incearca sa inteleaga ce i se intampla si care se lupta intr-una pentru adaptare. Un omulet condamnat de evolutie sa prioritizeze panica, pentru ca a lasa garda jos nu e chiar intelept. Un copil fricos si neajutorat, cu iluzia temporara a controlului. Care acum plange ca a cazut si s-a lovit si intr-o secunda uita nefericirea si continua sa alerge razand. Spre alti copii, spre capatul strazii unde nu are voie. Ce ne-a zis toata lumea a fost sa ne bucuram de azi, acum, aici. Dar nimeni nu intelege pana nu intelege. Nu-i asa? Asa ca, un pic juliti in genunchi, sa alergam pe strada din fata blocului bunicilor, spre aleea cu tei, nuci si biciclete. Ce nu ne-a zis nimeni pentru ca nu stie e ce e cu puiul asta. Daca e ceva sau altceva sau nimic sau toate la un loc. Suntem niste copii neintelegatori si neintelesi, norocosi sau nu sa stim de noi insine. Suficient de norocosi sa avem o memorie neastamparata si un creier egoist.

Pana data viitoare

Imi amintesc verile asa cum nu imi amintesc toamnele. Fiecare poveste de iubire sau singuratate, de mare sau munte, de prietenie innodata sau abandonata. In fiecare an stiu ca se apropie, si totusi traiesc primavara intr-o ignoranta verde, de geci de blugi, planuri vagi si uitare. Uitarea iernii si a verilor trecute.

Inainte de prima mea vacanta de vara, mamaia mi-a spus ca ma asteapta 90 de zile libere. Parea o eternitate de julit genunchii, biciclit, jucat Urmarirea. A fost o eternitate, eternitate minus unu, eternitate minus doi.

Vara e o tornada. Periculoasa si fascinanta. Apare din seninul primaverii, iti darama casa sau te ameteste ca o balerina. Intre t0 si t1, orice e posibil. Chiar si calatoria in spatiu, cu naveta personala. Si-apoi, puf! Intr-o seara de 28 august, faci poza apusului si-ti dai seama ca a trecut, din nou. Ca a fost o eternitate minus treizeci. S-a dus si s-a asezat langa restul, incrustate una cate una intr-un jurnal de calatorie, intr-o pereche de sandale, intr-un rid fin. In poza mov din dreapta, facuta in Mauerpark, band o Berliner Kindl si mijindu-mi ochii spre orizont. Sa vaz viitorul.

Si viitorul statea pe un deal de data viitoare.

28 de zile fara soare

Vremea de zilele astea mi-a amintit de Amsterdam. Stirea „Romanii nu au mai vazut soarele de 28 de zile” a avut aroma de ceai verde cu iasomie, dintr-o cana in dungi, cu geamul deschis cu vedere la canal. Un canal ca oricare altul, pe care se odihneau rate si alte o suta de specii de pasari si pe malul caruia mergeam zilnic la Albert Heijn (echivalentul Mega Image). Cu castile in urechi, cu gandul la ce-o sa fac, cum sa fac.

Acolo ploua tot timpul si sa nu vezi soarele cate 28 de zile la rand e banal. Iar cand il vezi te ia o ameteala de indragostit si lasi totul balta si iesi in parc sa bei un vin pe iarba. Nu conteaza ca e munca, scoala sau ianuarie. Lumea intelege de ce porti pantaloni scurti si slapi. Rafturile magazinelor se golesc rapid de struguri, prajiturele si tot ce poate fi molfait. A iesit soarele si singurul logic in care te poti afla e parcul. Vanand un petec de soare pana la apus.

Poate o sa-l vedem maine. Si reporterii vor iesi precum Nica sa rada la soare cu flashuri si obiective dhdhdhd cumparate de blec fraidei. Si vom avea breiching niuz si banda galbena va fi ca din poveste: romanii au vazut soarele si-au ras la el si vremea s-a indreptat.

Si mai ce? Pai daca nu-l vedem maine, nu vom fi ametiti precum indragostitii (sau ca mustele la sticla de otet) si vom lucra. Frumos, ordonat, palizi. Si daca nu-l vedem nici poimaine este posibil (desi nedemonstrat stiintific) chiar sa ne inaltam cu 1-2 cm la nivel de natie.

Iata, nu e chiar asa de rau fara soare, pe termen lung. Suntem tristi, dar mai inalti si mai muncitori. Dar vom mai fi atunci romani? -i care nu au vazut soarele de multe zile? Ba cei nemultumiti de obarsie si-ar putea propune sa nu vada soarele multe zile de-acum inainte, sa se ascunda in camere intunecate, si asa ar putea scapa ieftin de o problema care nu poate fi altfel rezolvata decat prin imigratie.

Mi-era uneori frica de pasarile care pazeau canalul. Unele erau inalte si aveau un cioc destul de amenintator. Le ocoleam pazindu-le cu coada ochiului, traversam podul mic, admiram linistea pe care nu o auzeam din cauza castilor si mergeam inainte, inapoi, inainte, inapoi.

a cup of iced magic mocha

Si, cum a fost?

Frumos.

Ce ti-a placut cel mai mult?

Nu stiu.

(ok, trebuie sa-mi fi placut ceva cel mai mult)

Cred ca au fost cladirile. Tot peisajul urban. E impresionant.

(atat poti?)

Si zonele hip din Manhattan, SoHo, Greenwich Village. Pline de baruri, cu cladirile alea dragute cu scari de incendiu pe-afara pe care le vezi in toate sitcomurile.

New York-ul e ciudat de familiar. Si nu pentru ca l-am mai vazut odata, ci pentru ca l-am vazut de mii de ori la televizor, in filme, in imagini de umplutura care ruleaza aproape subliminal printre actiune, scene de umor sau amor, prin reality show-uri si jurnale de stiri.

Cum sa nu-ti placa un oras in care te simti ca acasa, casa ta din televizor? Un oras care te domina cu umbre lunguiete si-o urzeala haotica de beton si lumini. Mirosul de hot dog, aerul conditionat care te ingheata dincolo de orice usa, alergatorii care se intrec in numar si trasee numai cu taxiurile galbene, si probabil castiga. Oamenii prietenosi, parcurile cu sunete de saxofon.

E o lume ca oricare alta. Mi-am invatat deja lectia ca a fi vizitator intr-un loc e total diferit de a trai in acelasi loc. Mirajul unei vizite, cand vezi tot ce e mai frumos si mananci unde e mai bun, nu e acelasi lucru cu viata de zi cu zi. Poleiala Manhattanului tine pana la poduri. Dincolo, sunt zone industriale, blocuri gri si sarace, case darapanate si multe, multe depozite de self-storage. Ba chair si-n Manhattan. Din cladiri coboara oameni la costum la 9, 10 seara. Da, si ei lucreaza mult. Dar au salariu mai bun, o viata mai frumoasa. Au? Nu stiu. Poate.

Am alergat in Central Park. Am gasit un lac si m-am simtit c-an IOR. Un pic, nu chiar. Am fost la Comedy Cellar, pe care l-am recunoscut din multe filmulete cu comedieni. Peretele de caramida, scena mica. Am baut cafea buna de la Starbucks si de la un „little French place around the corner, it’s pretty good”. Am fost Liz Lemon prin Rockefeller Center, Rose cand vede Statuia Libertatii prin ploaie si descopera colierul in buzunar, Seinfeld in drum spre Coney Island.

A fost ca un vis complicat, pe alt fus orar. E un oras ca-n cantece, e un miraj si-o realitate. As vrea sa-l mai vad, din cand in cand, si-as vrea sa mai vad din America. Pentru ca e familiara si fascinanta, ca-ntr-un cliseu care se potriveste.

The big 3

Mergeam cu tramvaiul prin Berlin, printre sirurile de gradini comune din Pankow, ascultam ceva, nu stiu ce, cand m-a lovit gandu’ ca vantu’: „Nu o sa mai am douazeci de ani”. Asta a fost acum un an, pe vremea cand scriam la dizertatii si ma jucam cu Oskar, cel mai cuminte motan, si beam Berliner Kindl pe Tempelhof la apus. Pe vremea cand implineam 29 de ani. Dar gandul ala m-a lovit asa de tare, atunci, pe loc, ca era sa cad de pe scaun. Era creierul meu care realiza o schimbare si incepea sa se obisnuiasca cu ea.

Cat de schimbare e schimbarea?

E si nu e. Nu e pentru ca 30 e o zi peste 29. Pentru ca anii si lunile si minutele sunt insiruiri oarecum subiective de perioade de timp, care ne ajuta sa ne orientam, dar care nu exista, de fapt. Pentru ca poti trai 20 de ani fericiti si 100 nefericiti sau invers. Pentru ca, nu-i asa, conteaza cum te simti si nu cati ani ai (ce cliseu minunat). Nu e pentru ca viata ar trebui sa fie un continuu strabatut de fiecare in ritmul lui, dupa coerenta sau incoerenta povestii personale, nu dupa cum bate orologiul sau gura lumii.

E pentru ca e un reminder, discret (sau mai putin discret, vezi gand lovit cap cazut scaun), ca una si ca alta. Ca, una, nu toate lucrurile vin de la sine. Ca, alta, te schimbi. E pentru ca, in cuvintele memorabile ale unui coleg, „Oamenii de 30 de ani sunt… altfel”. Pentru ca programarea ceasului biologic inca n-are aplicatie de smartphone. Si mai e pen’ ca, oricat te-ai chinui, nu-i poti explica cuiva ca „O sa vezi tu” fara sa pari, sa zicem, matur.

Dincolo de toate astea, e un moment bun sa te gandesti la ce-ai facut si la ce vrei sa mai faci. Asa, lejer, ca si cum nu ti-ar pasa, ca si cum te-ai intoarce spre cort dupa o baie la stuf la rasarit, razand si molfaind cu o pofta divina dintr-o saorma.

Herengracht 410

Cand Katarina mi-a spus ca nu a vazut toate camerele, nu am inteles. Cum adica, ai fost acolo si ai vazut doar holul si bucataria? Da, e mare, nu-ti dai seama unde e ce.

 

Casa de la Herengracht 410, unde am stat un an si-un pic, are cinci etaje, cu cate cel putin zece camere pe etaj. Cladirea face parte din portiunea de Amsterdam unde isi construiau locuinte bogatanii secolelor 17-18. Este in buricul buricului targului, daca targul ar avea un buric cu buric. Casele au o usa mare pe care sa intre stapanii si o usa mica, dedesubt, pe care sa intre servitorii; cu gradini spatioase care au, la randul lor, niste case mai mici in ele – folosite pentru te miri ce; cu multe usi si gauri pentru soricei, cu urme ale diversilor locatari si nenumaratelor scopuri in care au fost folosite de-a lungul a sute de ani.

Casa de la 410 a fost, printre aletele, banca. La subsol este un seif imens, actualmente plin de cabluri prafuite si routere abandonate de la o firma de jocuri video care si-a facut veacul pe-acolo, nu cu mult inaintea noastra. Seiful, cu o usa greu de urnit si roata cum numai prin filme vezi, e inconjurat de un tunel ingust plin de panze de paianjen, cu oglinzi plasate strategic la colturi. Pe peretele de langa usa seifului, sta arsa de timp o depesa de prin 1800 toamna, semnata de ministrul olandez al finantelor. Poate o fi semnatura sau poate o fi anul, dar se pare ca nimeni, niciodata, nu a indraznit sa incerce o dezlipire a acelei hartii.

Etajul 1 este cel mai aratos si locul unde agentul imobiliar ii invarte cel mai mult pe posibilii clienti. Camera din mijloc e impresionanta. Daca scoti canapeaua rufoasa a Katarinei, masuta de 5 euro de la IKEA cu cursuri imprastiate pe ea si parfumul Miss Dior de pe semineu, ramai cu un muzeu – pereti tapitati cu catifea rosie, oglinzi imense cu rame aurii si un candelabru maiestuos la vremea lui. Ferestrele pana in tavan au o priveliste romantica spre gradina si sirul de case simpatice de dincolo. Tot la etajul 1 sunt si alte camere tapitate, cu mochete relativ noi si tot felul de cabinete si rafturi misterioase prin pereti (pe care fiecare le-a deschis cu speranta secreta ca va descoperi o mica avere).

Liftul mic de pe hol te invita sa nu-l incerci, pentru ca s-ar putea sa mori. O banda scotch neconvingatoare, de pe vremea primei noastre petreceri in casa, sugereaza ca usile, dealtfel functionale, trebuie sa ramana inchise. Exista doua randuri de scari. De obicei, duceam oaspetii pe una si ii aduceam pe cealalta – fapt ce rezulta intr-un invariabil „Now I’m lost” si un amuzament pe seama gazdelor. „I was lost the first few times too”.

In prima noapte, cand am inchis ochii am vazut o fetita bruneta in rochita alba in camera cu oglinzi. Am alungat-o semi-amuzata din cap. Vazusem prea multe filme la viata mea. Era o liniste incredibila. Ferestrele dadeau in gradina si singurul zgomot care razbatea uneori era cel al unui tramvai, in departare. La aproape un an dupa, printre niste glume, l-am auzit pe unul dintre colegii de casa spunand ceva de o fetita. Era sa cad de pe scaun. „How does she look like?”. „She has black hair”. L-am oprit si n-am mai vrut sa aud.

Asta e tot. Nu urmeaza niciun mister sau poveste horror. Au aparut, in schimb, soriceii. Amsterdamul este un oras infestat. La McDonald’s, in cantina de la facultate, in apartamente, sunt peste tot. Iar intr-o casa imensa, care nu a fost renovata de multi ani, sunt crapaturi si gauri la fiecare colt. Intr-o zi de primavara, soarecii au luat-o razna. Timp de cateva saptamani au fost peste tot. In camere, in bucatarie pe sub suportul de vase si odata chiar si in tigaia in care planuiam sa-mi fac o omleta.

Etajele 2, 3, 4, 5 sunt o insiruire monotona de spatii in semi-paragina, care au fost compartimentate in fel si chip de diversii ocupanti. Ferestre rotunde, ferestre patrate, scari in spirala si drepte, toalete din secolul locomotivei cu abur si bucatarii corporatiste, toate convietuiesc intr-un amalgam confuz de spatiu si timp. Cele mai multe cladiri de pe canalul Herengracht, altadata cuibul cremei orasului, sunt azi spatii de birouri. Si cum criza a ajuns peste tot, firmele s-au mutat spre periferia orasului, in cladiri noi cu chirii mult mai mici, iar case precum a noastra stateau goale, aspeptand un chirias sau cumparator. Noi eram niste trecatori, studenti care poposesc in astfel de locuri pentru chirii modeste, petreceri grandioase si povesti cu soricei. In schimbul acestor avantaje nepretuite la varste fragede, studentii sunt, in fata legii, un fel de gardieni ai cladirilor impotriva celor care ar putea intra cu forta in ele. Si le mai si scutura de praf, mai ales in preajma vizitelor imobiliare.

Intr-o astfel de cladire, nu te poti simti in siguranta. Daca auzi un zgomot, de unde (si cu ce curaj?) incepi sa cauti? Am invatat sa dorm iepureste, fara sa-mi fi propus asta. Am reusit sa mobilez spatii imense cu mobila putina si sa am stomacul sa alung sorecul din tigaie, s-o spal bine si sa-mi fac de mancare. „So, do you like living here?”. „It’s definitely interesting, but I wouldn’t do it again”. Exact asta era si sentimentul meu. Katarina a plecat prima si a lasat locul unui portughez enervant ca pasajul Obor blocat cu masini, atunci cand esti in intarziere. Am incercat sa ma mut de cateva ori, dar sa-ti cauti o camera in Amsterdam este un cosmar – chirii exagerate pentru spatii minuscule, pentru care concurenta e oricum acerba.

Iar in zilele cand gradina era inundata de soare, de Ziua Reginei cand ne urcam pe acoperis si vedeam tot orasul portocaliu, de fiecare data cand nici macar de bicicleta nu aveam nevoie sa ajung oriunde, atunci nici chef sa ma mut nu mai aveam. Casa era inima inimii Amsterdamului, din toate punctele de vedere.

Cand am aflat ca au vandut cladirea si ca trebuie sa ne mutam, am stiut ca nu o sa-mi mai caut alt loc in Amsterdam. Toti care stateau in casa in momentul ala si cei care plecasera de-a lungul anului s-au mutat nu numai de-acolo, ci si definitiv din Olanda. De fapt, mai toti colegii mei de la master, inclusiv multi olandezi, au cautat orizonturi mai insorite. Nu stiu cum se face ca un oras atat de frumos are atat de putin lipici.

Acum un an, pe vremea asta, scoteam ultimii saci de gunoi in fata casei, ma certam cu portughezul care fusese prea lenes sa scape de mobila la timp si riscam sa ne pierdem garantia si-mi mutam cele trei valize tot mai aproape de usa. Venisem sa raman, dar nici ca puteam avea mai mult chef sa plec.

Am incalecat pe-o sa (de bicicleta) si v-am spus o poveste.