Atat. Poate mai scriu maine, poate mai scriu la vara. In orice caz, ne vedem in Vama!

Pentru ca nu cu multe minute in urma, la sugestia Ioanei, m-am inscris in concursul lui Groparu (as da link, da’ nu e locu’ – click pe postul asta sa vedeti ce si cum), m-am gandit ca probabil voi primi 2-3 (sute de ) clickuri in urmatoarele zile si blogul meu e vai de capul lui in stare de coma si-o sa zica lumea uite si la lenesa de sabinavarga n-a mai scris din decembrie huoo.

Dupa cum unii-altii stiu deja, eu fiintez prin Amsterdam zilele astea. Pentru ca m-am rupt de viata mea pre-Amsterdam destul de mult, in afara de relatiile cu cei apropiati din tara, s-a dus putin si cheful de scris legat de tot ce scriam inainte. Unu’ la mana, tre’ sa mai pun pana pe cate-o carte de/in romana pentru ca uzul limitat in defavoarea englezei (da, si olandezei) isi spune crunt cuvantul. Doi la mana, am inceput un alt blog ca sa-mi exersez scrisul in engleza, dar nu va dau link ca si pe ala l-am lasat in paragina. Trebuie sa recunosc, n-am chef si cu asta basta. Daca ma cunosc eu bine, cheful va reveni. Asa ca las sa se adune praful si tin fiinta in viata, cel putin deocamdata.

In timp ce nu (mai) scriu pe blog asa de des, merg la scoala. Ma apropii cu pasi repezi (nu ca vreau eu sa fie repezi, dar asa sunt ei, oare de ce?) de finalul primului an de master si mai am unul inainte, hai cu doamne ajuta! Si de scris tot mai scriu, nu numai in jurnal(ul fericirii), ci ca freelancer. Mi se pare mie sau e la moda sa fii freelancer? Poate mi se pare. Oricum, eu intotdeauna am fost foare fașionabăl.

Ma mai gandesc uneori, cand soarele apune si muzica e OK, la gloriile trecute cand mi-a dat Zoso link si-am sarit de mia de vizitatori intr-o zi, la diminetile cand abia asteptam sa dau un update, la postuile lungi muncite, gadilate, editate… La twittereala zilnica. Noroc ca e mai mereu innorat aici si soarele nu apune vizibil prea des.

E ploios. Dar uneori e si soare. Si atunci Amsterdamul e cel mai frumos loc din lume(a mea de acum).

Atat. Poate mai scriu maine, poate mai scriu la vara. In orice caz, ne vedem in Vama!

dragi tovarasi si prieteni, carevasazica iata-ma scriind aici dupa mult timp, cam de pe vremea cand vara ploioasa imi lovea in geam si apartamentul era gol cuc. apartamentul se goleste din nou, iarna-mi bate in geam, tot cu ploaie la ce va gandeati, si eu mai am de indurat vreooooo 40 de ore pana scap de ultimul examen si pot sa ma zbantui spre aeroport. man oh man. n-o sa va mint, maine e zi grea, iar stresul mi-a dat o indispozitie serioasa tonight.

i miss home. home is whenever i’m with you.

un apartament cu 10 camere din care numai una ocupata, prin coincidenta chiar de tine, este perfect pentru a auzi toate zgomotele posibile, toate mustele care se aseaza pe resturile din bucataria prin care parca-au trecut hunii, toate usile care se trantesc la alte etaje, toate sticlele de plastic care mai pocnesc uneori. cu o seara inainte nu le-ai auzit. nici cu 2,3,4 seri inainte. la naiba, nici sunetul geamului spart si a talharului care demonta plasma impiedicandu-se de masa la fiecare pas nu te-a alarmat. eh, sunt vecinii, esti paranoia! nimic nu te-a alarmat pana in seara asta. si acum iti spui “esti paranoia”, dar ultima data cand ti-ai spus asta ai avut toate motivele de panica. so, which is it? toate sunetele trebuie sa aiba o explicatie: aia de jos, aia de langa, liftul, motoreta, se-aseaza mobila, tevile, vantul. ah, cat mi-am dorit sa-mi plece chinezoaicele din jur, si cat de rau imi pare acum ca nu mai e nimeni care sa-mi chitcaie pe langa oala de mancare! maine nu cred ca vine nimeni. dar poimaine… eeee, poimaine tre’ sa vina cineva! un sufletel aici pe palier, ca sa fie doar 8 camere goale si ca toate zgomotele sa aiba o explicatie, chiar si numai in capul meu. aa, tau.

cine sunt, cine esti. cu lacrimile unui film stupid abia uscate pe obraz, cu o tigara, o boare de 14 grade nordice si-o melodie care-mi aminteste de-un text pe care l-am scris acum trei ani. cine sunt, ce vreau, unde vreau sa merg? stau pe pozitii la start si aman fuga, sunt pregatita sa incep iar cursa, sa-mi incordez muschii, sa respir eficient, sa vad finishul si sa ajung la el victorioasa. am chef sa alerg, sa simt endorfinele, sa zambesc cu fiecare pas, cu fiecare kilometru, sa dau muzica mai tare in urechi, sa ridic ochii spre frunzele din copaci si spre luminile din blocuri, sa inchid ochii si sa fug, sa simt libertatea dintr-o vara, sa fug din nou, sa primesc oboseala ca pe o recompensa si paharul cu apa. dar stau. ma uit la nori, ma bucur cand aud ploaia in geam, ma plimb lent spre un kil de cartofi, ma intorc si invart cheia in usa. deschid gura pe jumate sa comunic cu oamenii din jur dar ma razgandesc si, pana la urma, invart cheia in usa. ma intind si ma uit la nori, savurez linistea, dar statul pe loc ma incomodeaza. dar in ce directie sa fug? pentru ca nu pot sa incep cursa aiurea, nu pot sa alerg in dorul lelii, nu vreau sa fiu mediocra, nu vreau sa fiu plictisita, nu vreau sa alerg cu capul in pamant si din inertie, vreau sa beau paharul cu apa cu pofta, nu pentru supravietuire. cand muzica iti intra in vene si in suflet nu ai nevoie nici de apa, nici de mancare, nici de aer. muzica te tine in picioare, e o magie, e un voodoo, e un univers care tine atele si te misca in libertatea ta. stau la start pregatita sa o zbughesc. imi trag sufletul si ma incred ca impulsul de a porni va veni natural, asa cum trebuie sa fie. initiativa? da, initiativa. imi deschid cai si ma uit la ele. le las acolo. sa le vad. cine sunt? ce vreau? sunt egoista? sunt puternica? o sa iasa bine? ce e bine? stii ce e bine? o sa fie frumos? e frumos. te bucuri? se misca norii. trec dintr-o parte intr-alta a cadrului de la geam, se misca varfurile copacilor, iar in spatele lor se ascunde o lumina la o mansarda. e o lumina de birou, o lampa. cine sta la birou? cine esti? citesti? te uiti la un film? te gandesti? oare te uiti si tu la nori? o singura lumina in trei case. se imbina ziua cu noaptea. e 10 fara un minut. cineva foarte drag mie mi-a zis de curand: traieste clipa, traieste acum! dar eu ajunsesem deja la concluzia asta. intr-un fel sau altul. cat imi place imbinarea dintre zi si noapte. ceva pluteste in aer, o energie ciudata, o liniste misterioasa, totul sta locului si asteapta schimbarea. o schimbare pe care o stii, dar, cumva, te suprinde de fiecare data. nu poti sa explici. stai si te uiti si-ti amintesti cat de mic esti, si nu intelegi cum poti sa fii atat de mic cand in interiorul tau se intampla atat de multe lucruri, nu intelegi cum existenta ta poate fi lipsita de sens cand tii intre niste cavitati osoase fragile un intreg univers. iar degetele cu unghii albastre astern pe-o foaie alba propozitii pe care nici nu apuci sa le gandesti. e ca la start. scrisul. cand vrei sa scrii nu trebuie sa te ridici constient si sa-ti misti un picior in fata altului, ezitant. e un impuls care urmeaza tot ce-ai planuit si-ai gandit si-ai vrut atunci cand te-ai uitat la fiecare cale in parte. asa cum te chinui sa-ti amintesti un nume doua ore, si abia atunci cand nu te mai gandesti numele apare ca prin minune. stiu cine sunt, stiu ce vreau, dar nu ma mai gandesc la asta. ma uit la nori, plang la un film stupid, si ascult pe repeat o melodie. sau alta. muzica nu cere nimic. muzica da si asculta si leaga norii de degetele cu unghii albastre si de luminita din mansarda.

ieri am visat fara sa dorm. inotam spre marginea atmosferei. si am facut pluta, iar apoi aerul s-a stransformat intr-o apa plina de stele. de fapt, cred ca adormisem.

m-am ridicat. sunt mult mai multe lumini in cele trei case. ca de obicei, e o chestie de perspectiva.

Pentru vremea cand eram copii, dar nu vroiam sa recunoastem, si pentru vremea cand nu mai suntem copii, dar parca nici oameni mari nu ne-am facut. Pentru vremea cand o ora parea un an si pentru vremea cand un an pare o secunda. Pentru cei care au griji de adulti, dar inca se simt copii si nu inteleg cum altfel ar putea fi, la multi ani!

In concluzie nu am nicio concluzie. Astept mai multe momente Frank Sinatra si mai putine zgomote ciudate venind din bucatarie. Buhuhu. Is that paper, is that snow, oh, no, it’s a ghoAmsterdamul e un oras sigur, sau cel putin asa ni s-a zis in timpul zilelor de deschidere de la facultate. Politia e pe la toate colturile, sunt camere de filmat pe strazi si lumea e pur si simplu pasnica. Mi-a placut ce ne-a zis o spanioloaica noilor studenti internationali: in cel mai rau caz se poate lua dupa tine un junkie, si oricum poti sa fugi mai repede decat un junkie sau esti pe bicicleta si-o iei la sanatoasa. Si desi ma simt mult mai in siguranta pe strazile de-aici decat in Bucuresti, iata ca se intampla si lucruri ciudate. Aseara cineva ne-a spart apartamentul si ne-a furat televizorul nou nout, o plasma cu diagonala… mare. Si eu am auzit zgomote si mi s-a parut ceva putin bizar in atmosfera, dar nu m-am dus in bucatarie sa vad ce se intampla. Am pus totul pe seama vecinilor de jos care se distrau la un fel de petrecere. Dimineata, galagie pe hol si politie. Pe langa televizor, au luat o sticla de vin din frigider. Eu m-am bucurat ca nu au luat filtrul de cafea, aia da tragedie.

Amsterdamul e un oras sigur, sau cel putin asa ni s-a zis in timpul zilelor de deschidere de la facultate. Politia e pe la toate colturile, sunt camere de filmat pe strazi si lumea e pur si simplu pasnica. Mi-a placut ce ne-a zis o spanioloaica noilor studenti internationali: in cel mai rau caz se poate lua dupa tine un junkie, si oricum poti sa fugi mai repede decat un junkie sau esti pe bicicleta si-o iei la sanatoasa. Si desi ma simt mult mai in siguranta pe strazile de-aici decat in Bucuresti, iata ca se intampla si lucruri ciudate. Aseara cineva ne-a spart apartamentul si ne-a furat televizorul nou nout, o plasma cu diagonala… mare. Si eu am auzit zgomote si mi s-a parut ceva putin bizar in atmosfera, dar nu m-am dus in bucatarie sa vad ce se intampla. Am pus totul pe seama vecinilor de jos care se distrau la un fel de petrecere. Dimineata, galagie pe hol si politie. Pe langa televizor, au luat o sticla de vin din frigider. Eu m-am bucurat ca nu au luat filtrul de cafea, aia da tragedie.

Cu vreo doua saptamani in urma, eram prin Dam Square, unul dintre cele mai aglomerate puncte din oras, si ma chinuiam sa-mi dezleg bicicleta legata sanitar de un cos de gunoi. Si aud niste tipete. La vreo 20 de metri vad un om care izbucneste in flacari. Oamenii sar sa-l stinga, tona de turisti si localnici din jur de uita cu figuri socate la scena, iar in doua minute locul se umple de politie si pompieri.

Stiu ca incidente d-astea si spargeri de apartamente se pratica peste tot. Dar aici am dat nas in nas cu ele. Si ca sa se incline balanta, dau nas in nas si cu momente foarte frumoase. La o zi sau doua dupa incidentul din Dam Square, la cateva strazi mai incolo, aud din turnul unei catedrale o melodie cunoscuta. Clopotele cantau My Way a lui Frank Sinatra. Si suna atat de bine, incat m-am oprit pe marginea unui canal si-am stat 20 de minute in soare si-am ascultat. Pe canal treceau barci, pe strazi biciclete si versurile din My Way imi rasunau in cap, peste clopote. Cum sa nu fie lumea mai pasnica si mai relaxata?

In concluzie nu am nicio concluzie. Astept mai multe momente Frank Sinatra si mai putine zgomote ciudate venind din bucatarie. Buhuhu. Is that paper, is that snow, oh, no, it’s a ghost.

Later edit: 3 ore mai tarziu, hotul e arestat si televizorul e inapoi in bucatarie. now that’s what I call efficiency!

Am primit o leapsa de la Catalin acum cateva zile si am uitat de ea. Dar sa vezi viata! A inceput la radio Keane – Bad dream. Mi-am amintit ca am postat la un moment dat pe blog melodia, am cautat-o si apoi am inceput sa scormonesc prin textele vechi, pe vremea cand scriam aproape zilnic. Mi s-a facut dor sa scriu. Dar ce sa scriu?, ma intrebam eu, cand mi-am amintit de leaspa. Coincidenta? I think not ).

Sa-mi fie acelasi bun confident ca si pana acum.

Sincer as da mai departe, dar nu stiu cui. Dar celor putini ramasi de la punctul 8 le-as pune o intrebare: Ce asteptari aveti voi de la blogul meu? Multumesc anticipat.

Am primit o leapsa de la Catalin acum cateva zile si am uitat de ea. Dar sa vezi viata! A inceput la radio Keane – Bad dream. Mi-am amintit ca am postat la un moment dat pe blog melodia, am cautat-o si apoi am inceput sa scormonesc prin textele vechi, de pe vremea cand scriam aproape zilnic. Mi s-a facut dor sa scriu. Dar ce sa scriu?, ma intrebam eu, cand mi-am amintit de leaspa. Coincidenta? I think not ).

Leapsa este dupa cum urmeaza: sa raspund la cateva intrebari despre blog.

1. Cand ai inceput sa scrii online?

In 2005, cand eram in Spania cu Erasmus. Am publicat un text prima data pe strabunica blogului meu, Yahoo 360, si era despre cat de frumoasa e Romania (Alanis Morissette moment).

2. Ce te motiveaza sa scrii pe blog?

Nevoia. Am spus-o de nenumarate ori, prin diferite posturi, de-a lungul anilor. Chiar daca scriu de 3 ori pe zi, odata pe luna sau odata pe an, nevoia de-a scrie revine indubitabil. Scriu pe blog, in jurnal sau pe pereti.

3. Cum reactionezi la comentarii negative?

Aflu adresa comentatorului, ma duc la el acasa si-i pun o ceapa strivita in cutia postala.

4. Care a fost ideea initiala de la care ai pornit?

Sa ma umplu de bani din scris si sa ma plimb pe plaje exotice.

5. Ce fel de linkuri tii in blogroll?

Prieteni, colegi/fosti colegi si bloguri care m-au impresionat in mod repetat.

6. Cum te-a schimbat pe tine blogul?

E o chestie de self-development care poate fi cu greu redata. Trebuie incercata. Unu, scrisul e o terapie. Doi, blogul e platforma prin care impartasesti si primesti feedback. N-as spune ca m-a schimbat, dar am invatat tot felul de lectii de-a lungul anilor despre felul in care ma exprim si despre online.

7. Ce asteptari ai in viitor de la blogul tau?

Sa-mi fie acelasi bun confident ca si pana acum.

8. Cat despre cititorii/vizitatorii acestui blog?

Echo, echo! Ma tem ca i-am cam alungat prin absenta. Nu am asteptari de la ei. Blogul meu este public si fiecare reactioneaza cum vrea. Dar inainte sa comenteze, sa vada intrebarea 3.

Sincer as da mai departe, dar nu stiu cui. Dar celor putini ramasi de la punctul 8 le-as pune o intrebare: Ce asteptari mai aveti voi de la blogul meu? Multumesc anticipat.

Saracul blogul meu, cum primea el atentie in fiecare zi intr-o vreme, si acu’ abia abia il mai bag in seama odata pe luna. Dar asta e soarta lui, sa fie la discretia stapanei dupa cum bate vantul chefului. Si nu am crezut niciodata in scrisul fortat. Lasand la o parte introducerea asta inutila, ce mai face a Romanian girl in Amsterdam? Se acomodeaza. Inca. Si o sa mai dureze acomodarea. Dupa entuziasmul si emotiile initiale, vine intrarea in rutina unei noi lumi. Si nu te poti simti comfortabil intr-un loc nou, oricat ar fi el de frumos (desi asta ajuta ), cu una, cu doua. Ba chiar nici nu-ti vine sa iesi din casa o perioada. Cum, esti intr-un loc nou, magnific, cu magie si miraje la toate colturile, si vrei sa stai in casa? Da. Iesi cate putin, cu baby steps, ca atunci cand intri in mare si apa e putin cam rece. Intai te plimbi pe mal, doar cu picioarele in apa, apoi mai intri cate putin, te gandesti ca e mai cald pe plaja si poate ar fi bine sa iesi, dar iti faci curaj si, before you know it, inoti de zor si apa e minunata. Cam asa e si cu mutatul meu la Amsterdam. In fiecare zi, dar mai ales in alea cu soare, ma simt putin mai relaxata. Dar o sa mai dureze cateva luni pana o sa ma simt “ca acasa”. E dificil sa intalnesti oameni cu care te simti bine, dar nu e imposibil. E dificil sa pedalezi pe bicileta 2 ore in ploaie si vant, dar cand ajungi acasa te simti ca si cum ai cucerit un Everest mai mic. E dificil sa vrei sa dai din cap pe Prodigy (parca) si sa nu prea ai cu cine, dar pentru asta exista Skype ). E frumos sa traiesti printre oameni relaxati, sa intri in bicycle jams, sa incepi sa intelegi olandeza si sa simti miros de mare cand deschizi geamul dimineata. Asa… frumosul se simte, dificilul se articuleaza. Nu o sa mai insist nici cu primul, nici cu al doilea. Per ansamblu, e o provocare. Cand traiesti mult timp intr-un loc, ai oameni si locuri pe care te sprijini fara sa-ti dai seama. Cand esti intr-un loc complet nou, trebuie sa-ti regasesti punctele de sprijin din tine.

And you see somebody that reminds you of where you’re coming froSaracul blogul meu, cum primea el atentie in fiecare zi intr-o vreme, si acu’ abia abia il mai bag in seama odata pe luna. Dar asta e soarta lui, sa fie la discretia stapanei dupa cum bate vantul chefului. Si nu am crezut niciodata in scrisul fortat. Lasand la o parte introducerea asta inutila, ce mai face a Romanian girl in Amsterdam? Se acomodeaza. Inca. Si o sa mai dureze acomodarea. Dupa entuziasmul si emotiile initiale, vine intrarea in rutina unei noi lumi. Si nu te poti simti comfortabil intr-un loc nou, oricat ar fi el de frumos (desi asta ajuta ), cu una, cu doua. Ba chiar nici nu-ti vine sa iesi din casa o perioada. Cum, esti intr-un loc nou, magnific, cu magie si miraje la toate colturile, si vrei sa stai in casa? Da. Iesi cate putin, cu baby steps, ca atunci cand intri in mare si apa e putin cam rece. Intai te plimbi pe mal, doar cu picioarele in apa, apoi mai intri cate putin, te gandesti ca e mai cald pe plaja si poate ar fi bine sa iesi, dar iti faci curaj si, before you know it, inoti de zor si apa e minunata. Cam asa e si cu mutatul meu la Amsterdam. In fiecare zi, dar mai ales in alea cu soare, ma simt putin mai relaxata. Dar o sa mai dureze cateva luni pana o sa ma simt “ca acasa”. E dificil sa intalnesti oameni cu care te simti bine, dar nu e imposibil. E dificil sa pedalezi pe bicileta 2 ore in ploaie si vant, dar cand ajungi acasa te simti ca si cum ai cucerit un Everest mai mic. E dificil sa vrei sa dai din cap pe Prodigy (parca) si sa nu prea ai cu cine, dar pentru asta exista Skype ). E frumos sa traiesti printre oameni relaxati, sa intri in bicycle jams, sa incepi sa intelegi olandeza si sa simti miros de mare cand deschizi geamul dimineata. Asa… frumosul se simte, dificilul se articuleaza. Nu o sa mai insist nici cu primul, nici cu al doilea. Per ansamblu, e o provocare. Cand traiesti mult timp intr-un loc, ai oameni si locuri pe care te sprijini fara sa-ti dai seama. Cand esti intr-un loc complet nou, trebuie sa-ti regasesti punctele de sprijin din tine.

Saracul blogul meu, cum primea el atentie in fiecare zi intr-o vreme, si acu’ abia abia il mai bag in seama odata pe luna. Dar asta e soarta lui, sa fie la discretia stapanei dupa cum bate vantul chefului. Si nu am crezut niciodata in scrisul fortat. Lasand la o parte introducerea asta inutila, ce mai face a Romanian girl in Amsterdam? Se acomodeaza. Inca. Si o sa mai dureze acomodarea. Dupa entuziasmul si emotiile initiale, vine intrarea in rutina unei noi lumi. Si nu te poti simti comfortabil intr-un loc nou, oricat ar fi el de frumos (desi asta ajuta ), cu una, cu doua. Ba chiar nici nu-ti vine sa iesi din casa o perioada. Cum, esti intr-un loc nou, magnific, cu magie si miraje la toate colturile, si vrei sa stai in casa? Da. Iesi cate putin, cu baby steps, ca atunci cand intri in mare si apa e putin cam rece. Intai te plimbi pe mal, doar cu picioarele in apa, apoi mai intri cate putin, te gandesti ca e mai cald pe plaja si poate ar fi bine sa iesi, dar iti faci curaj si, before you know it, inoti de zor si apa e minunata. Cam asa e si cu mutatul meu la Amsterdam. In fiecare zi, dar mai ales in alea cu soare, ma simt putin mai relaxata. Dar o sa mai dureze cateva luni pana o sa ma simt “ca acasa”. E dificil sa intalnesti oameni cu care te simti bine, dar nu e imposibil. E dificil sa pedalezi pe bicicleta 2 ore in ploaie si vant, dar cand ajungi acasa te simti ca si cum ai cucerit un Everest mai mic. E dificil sa vrei sa dai din cap pe Prodigy (parca) si sa nu prea ai cu cine, dar pentru asta exista Skype ). E frumos sa traiesti printre oameni relaxati, sa intri in bicycle jams, sa incepi sa intelegi olandeza si sa simti miros de mare cand deschizi geamul dimineata. Asa… frumosul se simte, dificilul se articuleaza. Nu o sa mai insist nici cu primul, nici cu al doilea. Per ansamblu, e o provocare. Cand traiesti mult timp intr-un loc, ai oameni si locuri pe care te sprijini fara sa-ti dai seama. Cand esti intr-un loc complet nou, trebuie sa-ti regasesti punctele de sprijin din tine.

Everybody’s got a story, everybody’s got their own

Do you feel any better when you find you’re not alone?

As you lay on down and look into the sun

And you see somebody that reminds you of where you’re coming from

Reasamblez dezasamblarea si il intreb pe google. Toate tutorialele pentru Dell 1500 series erau foarte clare, numai ca Dell 1500 series egal taiat cu Dell1564. Dupa sapaturi de jumate de ora, gasesc instructiuni pentru un laptop care seamana cu-al meu. Si-mi pun mainile-n cap. Iata:

Demontarea ventilatorului procesorului

1. Demontaţi bateria (consultaţi Demontarea bateriei).

2. Demontaţi unitatea optică (consultaţi Demontarea unităţii optice).

3. Scoateţi capacul modulelor (consultaţi Demontarea capacului modulelor).

4. Scoateţi panoul butonului de alimentare (consultaţi Demontarea panoului butonului de alimentare).

5. Scoateţi tastatura (consultaţi Demontarea tastaturii).

6. Scoateţi zona de sprijin pentru mâini (consultaţi Demontarea zonei de sprijin pentru mâini).

7. Deconectaţi cablul ventilatorului procesorului de la conectorul de pe placa de sistem.

8. Scoateţi cele două şuruburi care fixează ventilatorul procesorului de baza calculatorului.

9. Ridicaţi ventilatorul procesorului din baza calculatorului.

In afara de pasul 1, cam toti ceilalti pasi imi dadeau fiori. But, guess what? I did it . Si, oricum, a fost mult mai complicat decat in instructiuni, pentru ca au fost mult mai multe fire, cabluri si suruburi care mi-au stat in calea fericirii, plus o cana de cafea lovita cu cotul si imprastiata infiorator de aproape de fragilitatea momentului.

Observati firul alb de sub tastatura? De fapt, erau 2. Unul alb si unul negru. Am deconectat eu cablurile de la touchpad si tastatura (cu mari emotii), dar nu aveam in niciun caz de gand sa ma bag la cablurile care legau monitorul de tot ce e mai sfant intr-un laptop pentru ca ar fi trebuit sa-mi cumpar si pistolul de lipit 1. Asa ca nu am putut ridica ultima bariera spre cooler decat la vreo 60 de grade, cu chiu cu vai.

Long story short, am reusit sa scot mormanul de praf care bloca aerisirea coolerului, intr-un echilibru cu 4 maini, 3 picioare si 2 surubelnite, si am tras concluzia ca Dell si-a facut un scop in viata din a-mi bloca accesul la propriu-mi cooler. Pai cand e asa de evident ca ventilatoarele aduna praf (un producator de laptopuri ar trebui sa stie asta, nu?), de ce sa faci accesul la cooler atat de complicat? Ca, poate poate, sa-ti busesti tastatura sau mai stiu eu ce si sa te duci la ei sa iei alta? Maaaaai mojicilor…

De ce nu l-am dus la cineva care se pricepe? Pai nu am demonstrat ca ma pricep si eu? Ce, profesionistii nu injura, critica si le stiu pe toate?

Dupa atata polologhie, si ceva util. Link catre instructiunile de demontare a Dell Inspiron 1564. Va doresc sa n-aveti nevoie.

ps Laptopul meu toarce frumos si linistit, abia il aud, si e cu vreo 30 de grade mai rece. Bobul de mazare a fost scos din ecuatie, printesa merita o bere blonda .

— — —

Later edit — 10 aprilie 2012: Inaintez aceasta “cea mai hazlie/enervanta/interesanta intamplare legata de calculatorul meu” spre concursul lui Groparu in parteneriat cu evocomputers.ro. Sansele sa fie de partea mea!