Eu de fapt incepusem sa scriu despre poezie. Planuiam sa zic ca uite, pe mine nu m-a prea vrajit poezia niciodata, dar ca am totusi o poezie preferata, dintr-o carte preferata, si vreau s-o impartasesc cu voi.

Trepte

Cum tot ce-i tanar si-nflorit apune
Imbatranind, asisderea oricare
Virtute, varsta sau intelepciune
La vremea ei da-n floare, apoi piere.
Oricand rosteste viata vreo chemare,
Al nostru suflet, gata de-nnoire.
Cu eroism si fara de durere
Patrunde-n lumea cea necunoscuta.
In orice inceput e-o vraja peste fire
Ne apara si sa traim ne-ajuta.

Un spatiu sa schimbam cu celelalte
Si nici o vatra nu ne fie draga;
Al lumii duh in lanturi nu ne leaga,
Ci vrea din treapta-n treapta sa ne salte.
De-om poposi in vreun ungher al vietii,
Vom picoti sub coaja de rugina.
Si, cine stie, chiar si-a mortii coasa
Noi spatii largi in fata ne-o desface,
Chemarea vietii-n veci de veci nu tace…
Hai, inima, la drum si fii voioasa!

(Jocul cu margele de sticla – Herman Hesse)

Si dupa ce scriam poezia asta vroiam sa spun: sa uitam putin de clipa asta, de ziua asta, de anul asta, de tot ce se intampla urat in jur acum. Sa nu uitam ca exista o imagine de ansamblu, mai mare decat noi, in care nervii de azi se pierd fara urma. O imagine a unui univers sau a unei vieti. Cum va place sa priviti. Si-mi imaginez ca sunt intr-o naveta spatiala, si rasuflu adanc, si ma departez usor de calculator, de cladire si de lume. Trebuie ca-n spatiu e liniste acum. Oceanele si continentele sunt acolo unde sunt in fiecare zi, stelele par nemiscate si nicio misca nu se frunza.

Nu merita Hesse pus laolalta cu nervii. Merita pus laolalta cu pacea, seninatatea, pentru ca, mai mult decat orice, mie mi-a inspirat desprinderea de cotidianul incrancenat, absurd, stupid, comun, repetitiv si naclait. Dar nu am putut scrie ceva mai optimist azi si pur si simplu nu sufar deznadejdea. Asa ca luati poezia ca un strop din optimismul in care cred in general. Si care a pierdut poate batalia azi, dar stiu ca e un adversar puternic.

Am fost recent la un concert foarte frumos. La U2. Bono a cerut la un moment dat sa se stinga toate luminile si sa apindem telefoanele si brichetele. Si, in cerul astfel creat, plin de stele de toate culorile, s-o cautam pe cea mai luminoasa.

Chiar daca esti in cel mai inalt punct in care poti ajunge, nu inseamna ca o sa vezi lumea mai bine. Sau cum am urcat pe Mont Blanc si am tras o portie buna de ras, am inghetat in mijlocul verii si am pozat ceata din toate unghiurile. Cum am ajuns pe Mont Blanc? Well, acum cateva luni cautam un concert Kasabian, which I simply adore, am gasit un concert la Torino, am gasit bilete de avion ieftine si, cateva minute mai tarziu am descoperit ca, de fapt, Kasabian cantau in deschiderea U2. Se mai sta pe ganduri la asa o treaba? No way. Dar cum Torino nu e cel mai spectaculos oras turistic si aveam o saptamana de pierdut prin nordul Italiei, ce sa mai facem noi? Pai luam trenul, autobuzul, ne cazam in Aosta, de acolo mai luam un autobuz, trecem tunelul Mont Blanc, ajungem in Chamonix, de unde urcam pe Mont Blanc. Dupa indelungi asteptari si mailuri schimbate intre adrese de serviciu cu “nu mai am rabdare!” “mai e putin” “cand plecam??”, ajungem la prima dintre destinatii, dupa traseul descris mai sus. In Italia, soare, frumos, la vita e bella, dupa tunelul Mont Blanc… ploaie. Frig, munti inveliti in nori… Tricourile au fost acoperite de pulovere, geci, manusi, caciuli. In fata garii din Chamonix punem ochii pe-o cafenea “Elevation”. Nimic mai potrivit, mai ales ca peste doua zile mergeam spre un stadion care va canta din toti rarunchii “EL-E-VA-TION!!”. Bem o cafea, ne uitam la nori, ne miram de localnicii imbracati in pantaloni scurti si slapi, ca noi deja tremuram usor. O luam spre telecabina.

La ghiseu: “5 tickets!”. “Are you sure? There’s very little visibility”. “We have no choice”. And we didn’t. Si urcam. Pana la 2000 si ceva de metri se vede valea.

Telecabina face o oprire pe drum. Cu degetele inghetate, ne chinuin sa facem cateva poze. Dansam de pe-un picior pe altul de frig, mai tragem cate-o ocheada la priveliste, un copilas isi baga manutele in gura sa si le incalzeasca. E comic.

Ne imbarcam din nou in telecabina. Puf! Intram intr-un nor si nu mai iesim din el. Blitz-urile continua sa pozeze ce nu se vede, urcam destul de repede, urechile pocnesc si ne lovim la un moment dat de un perete vertical. Imi amintesc din pozele de pe Google ca aici era ceva mirific de vazut. Mai urcam vertical o bucata dupa care ne oprim. Telecabina se loveste de un perete si se balanseaza, unii inghit in sec cu ochii cascati. Dar reusim sa nu ne prabusim in gol.

Out! Viscoleste, oamenii se invart putin confuzi: Unde si ce tre’ sa facem acum? Ajungem pe-o terasa. Ne uitam, ne invartim, facem niste poze, mai mult noi intre noi, dibuim cam pe unde ar trebui sa fie piscul, ne pozam cu el, adica cu ceata, unii mai derapeaza pe ici pe colo.

Gasim un lift care mai urca vreo 100 de m, la 3 euro bucata. Sa urcam deci pana unde se poate urca. Baiatul care opereaza jucaria ne ignora, ii batem in geam, ne strambam. Se uita la noi: “Aucune visibilite!”. Frate, noi am venit aici sa urcam! Nu ne ia bani, ba chiar se amuza in timp ce urcam si ne lasa popandai pe terasa cu “vedere 360 grade”. Unde aerul e deja un lux. Drept pentru care am inceput sa radem. Nu stiu altii cum sunt, dar eu am ras cum n-am mai ras de o bucata bunaaaa de timp. Nu stiu ce era asa de comic, faptul ca pozam intr-una ceata, ca nu puteam sa respir, ca in lipsa de stanci si vai si superbitati ale naturii, ne strambam noi in toate felurile… Si viscolea. Si am decis ca nu putem pleca fara sa fumam tigara de la “priveliste”. Sau “how to get high on life”.

3842. Aaaand going down. Ciocolata calda cu rom la cafeneaua locala. Pe holuri sunt alpinisti inveliti in saci de dormit, cu ibrice, rucsacuri si pioleti in jur. Duuuude. Aaaand going down. Iesim din nor si odata ajunsi in Chamonix intelegem de ce localnicilor li se pare cald acolo. Pentru ca mai avem cateva ore la dispozitie, luam trenul spre ghetarul Mer de Glace. Telecabina, cateva sute de scari si o pestera sapata in ghetar.

Vedem incalzirea globala in actiune. Mititelul, ce-a mai ramas din el, se scurge sub ochii nostri. Sus, in muntii acoperiti de nori, se aud zgomote de avalansa. Ups.

In Chamonix cautam in zadar o terasa incalzita. Nu exista asa ceva. Ploua mocanesc si probabil am prins cea mai proasta zi din sezon. In autocarul spre Aosta ascult U2 si Kasabian. Nu ma supar prea tare pe ceata. Nu imi da decat un motiv sa revin .

“hey, where’s this bus going?”
and she said, “well, i’m really not sure.”
“well then, how will you know where to get off?”
and she said, “the place with the most allure.”

As povesti parca una, alta, dar parca nu. De ce sa stie toata lumea? Stii? De asta am lasat blogul in paragina. Care nici macar nu e o chestie grava, ca pot oricand sa smulg buruienile si sa dau cu stropitoarea, sa matur praful. Apropo de praf, ca mi-am amintit, desfasuram o activitate si suna clopotelul.

Terminasem de citit cu cateva zile in urma “Toti oamenii sunt muritori”, a lui Simone de Beauvoir. Iar in noaptea aia de joi spre vineri, realitatea imi demonstra ca asa este: toti oamenii sunt muritori. Da, evident ca stiam asta deja, dar creierul iti joaca feste si pune unii oameni pe un piedestal si ii crezi invincibili. Cand oamenii astia isi arata slabiciunile sau dispar, eu una nu pot decat sa am nevoie de un timp sa-mi refac conceptia asupra vietii.

Sa ne lamurim inainte sa continui. Nu ma intereseaza absolut deloc acuzatiile care i s-au adus lui Michael. Orice adevar ar fi stat la baza lor, MJ a fost o victima a mass-media si a propriei celebritati, de cand s-a nascut si pana a murit. Nu ma intereseaza ciudatenii adevarate sau inventate despre viata lui, nu ma intereseaza daca in procese a fost gasit nevinovat doar pentru ca era cine era sau pentru ca a platit o caruta de bani pentru asta.

Ma intereseaza muzica lui extraordinara, videoclipurile si concertele la care iti statea mintea in loc, energia si optimismul pe care le emana in fata publicului si pe care reusea sa le transmita si ma intereseaza ca am vazut intotdeauna bunatate in ochii lui. Daca l-ar fi desprins cineva de orice context si nu l-as fi cunoscut si mi-ar fi aratat o poza de-a lui, as fi zis ca am in fata un om bun. Cred ca Michael Jackson a fost un copil timid in piele de adult, copil care se metamorfoza intr-un performer extrem de talentat si puternic pe scena.

Am devenit fan forever Michael Jackson pe la 6 ani. Sau poate eram chiar mai mica. La 8 ani am fost la primul concert al lui in Romania, cel care a fost ales personal de Michael ca fiind unul dintre cele mai reusite din cariera lui. Pentru asta trebuie sa le multumesc parintilor mei (stiu ca cititi ), care mi-au sustinut si inteles intotdeauna pasiunea pentru muzica si nu m-au certat cand faceau scandal vecinii pentru ca ascultam muzica prea tare sau le tropaiam in cap. Atunci, la 8 ani, nu intelegeam de ce lesina fetele la concert si ma amuza teribil chestia asta. M-a vrajit pur si simplu experienta si m-am intors acasa cu o carte despre viata lui Michael. Iar biletul l-am tinut ani de zile sub sticla de la birou. Am fost si la concertul din 1996. Ambele concerte sunt cele mai bune pe care le-am vazut vreodata. Michael nu venea pe scena, canta, se invartea de doua ori si pleca acasa. Michael transmitea publicului caldura, comunica fara rezerve cu fanii extaziati, traia pentru ei si lucrul asta se simtea in fiecare miscare de dans. Si avea niste miscari spectaculoase. Fiecare melodie avea o regie de piesa de teatru. Am mai fost la ceva concerte de atunci. Nu se compara nici pe departe. Tot timpul exista o bariera intre artist si public, oricat de frumos ar fi spectacolul. La Michael bariera asta nu se simtea.

Ritm, pace, armonie, nou, original, iubire. Ii recunosc piesele dupa primele doua acorduri, as spune chiar si dupa primul, pentru ca le-am ascultat de un infinit de ori. In sufrageria de la Suceava sustineam concerte in fiecare zi. Atat de mult am cantat melodiile lui incat de la un copil afon complet, intr-a 9-a luam lectii de canto. Intr-a 4-a m-am ridicat in timpul unei ore si i-am luat apararea in fata unei practicante care nu intelegea de ce-mi place mie Michael “Dar ai auzit de acuzatiile care i se aduc?”. “Dar ai auzit muzica lui??”

O prietena mi-a zis in ziua in care a murit. “Nu inteleg de ce plangi. Nu e ca si cum l-ai cunoscut sau ceva”. Asa e. De ce sa suferi pentru un om care nu ti-a fost apropiat? Pentru ca nu trebuie ca cineva sa-ti fie ruda sau prieten pentru a te ajuta si a-ti oferi enorm. Si nu sunt o persoana care sa spuna cuvinte mari usor. Muzica lui Michael imi da energie, optimism si caldura si azi. A fost parte din copilaria mea obsedata de muzica si e parte din evolutia mea. Si, nu in ultimul rand, am plans cand a murit pentru ca a fost un om singur, izolat si hulit, chiar daca a oferit atat de mult atator oameni. Si-a urat celebritatea, dar isi iubea publicul si ii dadea ce avea mai bun.

O mama povestea, mai demult, ca moartea copilului ei a bagat-o intr-o stare de soc, in care nu putea vorbi, nu simtea nimic si era si ea ca si disparuta. A stat in starea aia vreun an, pana intr-o zi in care a auzit “Jam” a lui Michael Jackson. Piesa asta a trezit-o din soc si a ajutat-o sa traiasca din nou. Asta a facut si face muzia lui Michael Jackson. Cine vrea sa uite de toate lucrurile pozitive si sa aduca mereu in discutie “da, dar a fost acuzat ca” (si niciodata condamnat, as adauga eu) e un carcotas, ca sa nu zic ignorant. Nu cer nimanui sa-i iubeasca muzica, e o chestie de gust pana la urma, dar cred ca oricine ar trebui sa-i recunoasca valoarea si aportul.

Asa ca, acum un an, in noaptea de joi spre vineri, cu tv-ul pe CNN si nenumarate site-uri deschise in background, am deschis un clip de-al lui Michael. S-a nimerit sa fie “Man in the Mirror”, in concert. Mi-am pus castile si am inceput sa plang. Am plans si a doua zi dimineata cand m-am trezit si imi vine si acum sa plang, cand scriu randurile astea. Pentru toate emotiile si bucuria si optimismul pe care mi le-a transmis mie Michael si pentru toate nedreptatile din lume. Intr-o mare de mizerie in care ne luptam zi de zi, un om a reusit sa faca lumea mai buna. Iar pentru asta a fost luat in ras. De unii. Stiu ca sunt si ceilalti care, ca mine, il iubesc si il apreciaza pentru arta si bunatatea lui naiva.

Toti oamenii sunt muritori. Nu si pentru mine.

Am fost la concert la Aerosmith. Nu ma asteptam la cine stie ce, dar a fost frumos. Am cantat (urlat) pana mi-au amortit picioarele, l-am admirat de respectabilul Steven Tyler care le da clasa pe scena multor rockarasi de generatie noua. Am vazut, in sfarsit, dupa multisor timp, un concert spectacol, asa cum ar trebui sa fie ca sa ma simt eu bine. Apropo de concerte, via twitter: It’s not an official disaster until Bono sings about it.

Iar margareta? Cine e margareta?

un. berea dupa vin e-un chin. (principiu de mare importanta tradus si adaptat in mai multe limbi de circulatie internationala)

dos. orice-ar fi, baga o muzica. & dance!

tres. bineinteles ca poti.

cuatro. suna un prieten.

cinco. aia cu micile placeri fac viata mai frumoasa. o stiti? e-adevarata.

seis. foaie verde frunză-n băţ, n-ai de lucru, fă-ţ!

siete. nu le spune altora ce să facă.

ocho. dust yourself up and try again.

nueve. this too shall pass.

diez. viata e roz. daca nu e roz, aplica regula cuatro si roaga-l sa-ti dea jos ochelarii gri si sa-ti aplice o palma (finuta) dupa cap.

Dau mai departe catreeeeee Elf, Anca Sandu si Doulfe.

It’s been a pleasure doing principles with you!

E mult patru ani. Mult mult. Si cu ocazia asta, vroiam sa va intreb, voi cine sunteti? Nu vreau CNP-ul, doar un semn de pace. Si de ce reveniti? Si daca nu reveniti, de ce nu reveniti? Si ce va place sa cititi aici? Ce nu va place? Hai, comentati si spuneti-mi. E prima data cand va cer asta si nu stiu cati oameni am in fata cand vorbesc. Voi ma vedeti, eu nu va vad. Am fost sincera atat timp, chiar daca sinceritatea a fost de multe ori ascunsa dupa fraze intortocheate , asa ca faceti si voi asta pentru mine odata. Odata la patru ani, ca la alegeri .

PS Sunt asteptati si cei care scriu comentariul, il sterg si nu mai zic nimic. :p

nota: am citit pe undeva ca metoda lui Freud de a cauta raspunsuri la probleme in copilaria “pacientului” nu functioneaza. adica, chiar daca gasesti sursa problemei si-o scoti la suprafata si-o discuti si-o alte alea, nu se rezolva mare lucru.