Cand mananci boala pe paine

Documentarul Food Matters poate sa-ti provoace o mica revelatie sau poate sa te lase rece cu totul. Depinde cat de sceptic esti. Cand ti se prezinta o solutie miraculoasa care poate sa-ti schimbe viata, ai toate sansele sa spui: hai, sa fim seriosi, nu exista solutii miraculoase! Asa am fost invatati. Nu poti face bani peste noapte, nu exista un elixir al tineretii, vreo planta care sa te scape de chelie in doua saptamani sau vreun aparat care sa-ti dea abdomenul perfect in trei zile. Si toti care zic ca ar exista vreun “miracol” de genul asta sunt niste sarlatani care vor sa scoata profit din iluziile tale. Eu asa am sentimentul ca am fost educata de contemporaneitate.

Miracolul din Food Matters este prea simplu pentru a fi adevarat: alimentatia. Cei care au realizat documentarul si cei invitati sa vorbeasca in el sustin sus si raspicat: o alimentatie sanatoasa si corecta nu numai ca iti asigura o viata sanatoasa si te fereste de boli, dar poate fi un tratament pentru bolile de inima, pentru cancer, diabet sau alte afectiuni cronice. Medicina clasica e foarte buna cand vine vorba sa te “lipesca” la loc dupa un accident de motocicleta, de exemplu, dar cand vine vorba de prevenirea si tratarea bolilor nu se pricepe – e varza, mai pe romaneste. Corpul nostru e plin de toxine, pe care le acumulam cu stoicism in fiecare zi a vietii si pe care nu stim cum sa le eliminam. Iar atunci cand corpului i-a ajuns si dezvolta o boala de toata uratenia, primim pastile.

Pastilele sunt si ele toxice si au o varietate de efecte adverse, printre care si moartea. Statisticile din documentar nu pot sa nu-ti ridice un semn de exclamare: sute de mii de oameni din SUA au murit de la tratamentele care le-au fost administrate, in mod corect, de doctori. Iar mortile astea nu sunt o surpriza pentru producatorii de medicamente, din contra, ele fac parte din rata de esec calculata inainte de lansarea lor pe piata. Deci, din perspectiva medicinii, sunt normale.

Se pare ca in Statele Unite procentul de femei care fac cancer la san este de 13%. In Japonia, sub 1%. Diferenta? Stilul de viata si alimentatia.

Dar astea sunt lucruri de bun simt, nu? Tocmai aici am avut eu o problema. Ma uitam la film si mi se spuneau lucruri pe care le stiu si eu, undeva, in adancul gramezii de informatii cu care sunt bombardata zilnic. E firesc sa ai o viata mai buna daca mananci sanatos. Stiu si eu ca trebuie sa mananc fructe si legume, peste, nuci si sa beau suficienta apa, ca as putea sa inlocuiesc zaharul cu mierea si cafeaua cu ceai verde. Mai mult, mi s-a spus ceva ce eu am realizat de mult timp: corpul tau stie ce este bun pentru tine, iti transmite, daca il asculti. Ei au mers mai departe: esti si ar trebui sa fii propriul tau doctor, ar trebui sa-ti asumi responsabilitatea pentru corpul tau.

Cand deja imi incolteau mugurii unei vieti mai sanatoase in minte (ma si vedeam cu cosul in piata – nu la supermarket – cumparand fructe din plin), s-au bagat peste muguri crengile bine dezvoltate ale neincrederii. Pai, ok, probabil ca am sanse sa ma simt mai bine, mai plina de energie, mai toate alea bune, daca imi impun o alimentatie sanatoasa. Dar, chiar o fi asa? Oricum mediul e plin de factori nocivi, oricum si alimentele alea “sanatoase” au fost injectate cu tot felul de substante si stropite cu otravuri. Am auzit eu de un prieten de-al unui unchi care a trait sanatos, n-a pus o tigara in viata lui in gura si a murit de cancer la plamani.

Nu stiu daca e o descurajare pe care o simt numai eu. Acum cativa ani eram mult mai constienta de sanatate, de ce si cum mananc. Ceva s-a intamplat pe parcurs si a ajuns sa nu-mi mai pese. Cineva mi-a soptit ca nu conteaza, iei un algocalmin sau paracetamol si trece. Cine-o fi fost?

Aseara m-am uitat la documentar si am adormit cu ideile astea contradictorii: sa ma mobilizez sa-mi schimb stilul de alimentatie vs. degeaba m-as chinui, ca tot aia e. Si m-am trezit racita, pentru a treia oara anul asta. A treia oara in trei luni cand corpul meu cedeaza in fata unei raceli. Si acum imi rasuna in minte grupul mancatorilor de mere care ma saluta si-mi spune “Noi n-am racit de cativa ani”.

Esti ceea ce mananci, propovaduieste filmul. Merita vazut, nu neaparat pentru a deveni un adept al solutiei miraculoase care te va salva de la un infarct sau cancer, dar pentru a ne reaminti de cateva lucruri de bun simt legate de modul in care traim.

Articol publicat si pe Pandora’s

Lola gegen the office rift

Pentru ca in weekend am vazut Lola Rennt (1998), azi am fugit cu foarte mult spor prin oras. Si cand zic fugit, a se citi alergat, sarit peste obstacole, bagat bocancii cu curaj in toate baltile. Dincolo de graba care ma impingea putin de la spate, sunt sigura ca pofta cu care fuge Lola in film m-a inspirat. Sa-l vedeti, daca vreti. 🙂

Si am mai vazut cateva drame, dintre care cel mai mult mi-a placut Gegen die Wand (2004).

Dupa ore intregi de povesti mai mult sau mai putin triste, dar in niciun caz vesele, am simtit o nevoie grava de umor si ceva light. Asa am ajuns la serialul The Office, varianta din State. Am vazut jumate din primul sezon si inca nu am reusit sa ma amuz. Ar fi comic, daca nu ar fi atat de real si daca nu mi-ar atinge o coarda cam incordata in momentul de fata.

Se uita cineva la Tripping the Rift? E un serial de animatie SF, for the whole family to watch, if everyone is old enough to buy beer, dupa cum citisem pe undeva. Nu pot ingurgita mai mult de un episod odata, dar are glume inteligente pe alocuri si e… something else.

Asa, revenind la scopul egoist al acestui post, la ce sitcomuri simpatice va uitati si doriti sa le recomandati? 😀

Later edit: Rectific, The Office rules! 😀 Am reusit sa ma amuz, si inca bine.

Avatar, filmul fosforescent

Culori frumoase, o lume fantastica, sentimente nobile si o poveste cu morala, toate imbracate intr-o haina de efecte speciale duse la nivel de arta. Pe o planeta fosforescenta, oamenii sunt the bad guys, parazitii care distrug orice gasesc in cale pentru interese economice, fara sa le pese de elementul uman (ma rog, extraterestru). O paralela cumva la ce-i facem noi Pamantului in secolul 21? O comparatie cu instrainarea oamenilor de natura si de comunitate in favoarea individualismului tehnologizat? Da si da, sau cel putin asta am inteles eu.

Toate bune si frumoase, si totusi m-am usor plictisit. Asta pentru ca povestea e profund previzibila. Iar trei ore de efecte speciale spectaculoase si cam atat, im, e cam mult. Daca ar fi reusit James Cameron sa comprime putin actiunea, ar fi fost perfect. Iar componenta hollywood-iana a filmului m-a facut sa-mi dau ochii peste cap in momente care se doreau emotionante.M-am saturat pana peste cap de discursurile americane de mobilizare a maselor gen „Impreuna invingem, la arme, fratilor! Promit ca va fi bine”. M-am saturat si de povestile de dragoste frumoase, pure, romantice. Nu mai mintiti poporul cu experienta 3D! 😀

Apropo de 3D, si fara legatura directa cu Avatar, nu stiu altii cum sunt, dar nu mi se pare mare smecherie 3D-ul. Poate am eu o sensibilitate ceva, dar ma cam dor ochii de treaba asta. E a treia oara cand vad un film 3D si, sincer, mi-as fi dorit sa le vad in format 2D. Se vede suficient de bine, clar, extraordinar si fara sa iasa personajele putin in relief. Dar cred ca trebuie sa ma obisnuiesc cu viitorul.

Asa, ziceam de Avatar. Pai merita vazut, macar pentru a realiza cam cat a evoluat industria cinematografica. Pe mine m-a facut sa-mi doresc sa am un pasaroi gigantic pe spatele caruia sa zbor full speed printre munti plutitori. Pfff, ce imagine!

4054823306_b56cb41c49

Asa, si ne mai aminteste putin ca suntem oameni, nu robotei care functioneaza pe bani. Cred ca uitam tot mai des.

Mad Men

Din cand in cand, apare cate un serial care imi capteaza toata atentia si imi da dependenta. Ultimul venit in club: Mad Men.

Mi-a fost recomandat de Andra, care ma ameninta ca mai are un serial care o sa ma innebuneasca. 🙂 Pana atunci, ma bucur de o calatorie in timp in atmosfera anilor ’60, de personaje savuroase, dialoguri inteligente si de acel je ne sais quoi al filmelor care te farmeca fara drept de apel.

New Moon. The movie. My review

Am vazut in seara asta The Twilight Saga: New Moon (2009). Nu va repeziti la pagina de about, va spun eu, am 25 de ani si da, totusi am fost la cinema la filmul asta. Asta dupa ce-am citit cele 4 carti. Nu sunt extraordinare, daca se oprea Stephenie Meyer dupa prima carte era o chestie destul de buna. Dar sunt citibile, merg repede, lectura de vacanta ideala. Vacanta dintre clasa a 9-a si a 10-a. Revenind la film. E prin excelenta pentru fete. E plin de baieti la bustul gol care au ce arata. Ca sa ma explic, la un moment dat unul dintre protagonisti (Jacob pentru cunoscatori) isi da tricoul jos. Toata sala a oftat. Un oftat zgomotos, care a rasunat. Apoi s-a ras vreo 5 minute pe faza asta. Cateva scene usor emotionante si o actiune imprevizibila pentru cine nu a lecturat scenariul dinainte.

Iar finalul! Of, finalul. Prost ales. Brusc si ciudat. Adica ciudat spre lame, incercand cu disperare sa va aduca la cinema si la Twilight 3.

Daca primul Twilight nu v-a impresionat, nu va chinuiti sa-l vedeti pe asta. Daca v-a impresionat pana la lacrimi, merge. A se vedea exclusiv in compania fetelor, ca sa va puteti concentra la film si nu la comentariile rautacioase. 😀

Spirited Away

… sau Sen to Chihiro no kamikakushi (2001) e un desen animat plin de fantezie si de intorsaturi ciudate de situatie. Este totusi un desen animat, asa ca este si usor previzibil, insa m-a incantat imaginatia celor care l-au facut. Eroina, o micuta de 10 ani, ajunge intr-o lume unde spiritele sunt stapane si unde deciziile de vitata si de moarte sunt luate de o vrajitoare malefica (muhahaha!), dar care are si ea slabiciunile ei. E o poveste frumoasa, de vreo 2 ore, asa ca inarmati-va cu putintica rabdare inainte. Ii lipseste umorul cu care ne-au obisnuit animatiile Pixar, de exemplu, si tinde mai mult spre un desen animat clasic, cu personaje pozitive, negative, sentimente nobile si elemente educative. Am zis de imaginatia producatorilor si de lumea fantastica pe care o creeaza? Parca am zis. 🙂 Enjoy, kidz!

Prozac Nation

Prozac Nation (2001) e un film facut dupa o carte cu acelasi nume, o autobiografie de Elizabeth Wurtzel. Subtitlul cartii, „The Young and Depressed in America”, iti da cam din prima o imagine cam despre ce o sa fie filmul. E un caz singular al unui creier chinuit, dar extrapolat spre sfarsit spre intreaga societate. Un exemplu de cat de mult afecteaza relatiile dintre parinti viata copiilor (fie ei si la varste adulte). Povestea lui Lizzie e un caz extrem, trait in diferite versiuni, mai mult sau mai putin grave, de copii, adolescenti si adulti din United States of Prozac, si, probabil, din intreaga lume contemporana. Iar Christina Ricci reuseste sa intre foarte bine in rolul personajului psihotic.

De vazut daca aveti chef de o drama, pentru ca filmul e destul de bun, s-ar putea sa va regasiti in unele ganduri ale personajului sau in episoade ale relatiei cu parintii si cu cei din jur.

Modern Family

Un serial pe care l-am descoperit dupa o recomandare auzita la radio. Neasteptat de comic, cu replici inteligente. Ce m-a distrat cel mai tare este ca aseara am trait pur si simplu o scena dintr-unul din episoade – dialogul despre Maryl Streep. N-are rost sa-l reproduc, incercati-l! Pe langa toate, aveti sansa sa-l vedeti pe Ed O’Neill (Al Bundy) batran si gras. Eu aproape nu l-am recunoscut.