Am vazut in seara asta The Twilight Saga: New Moon (2009). Nu va repeziti la pagina de about, va spun eu, am 25 de ani si da, totusi am fost la cinema la filmul asta. Asta dupa ce-am citit cele 4 carti. Nu sunt extraordinare, daca se oprea Stephenie Meyer dupa prima carte era o chestie destul de buna. Dar sunt citibile, merg repede, lectura de vacanta ideala. Vacanta dintre clasa a 9-a si a 10-a. Revenind la film. E prin excelenta pentru fete. E plin de baieti la bustul gol care au ce arata. Ca sa ma explic, la un moment dat unul dintre protagonisti (Jacob pentru cunoscatori) isi da tricoul jos. Toata sala a oftat. Un oftat zgomotos, care a rasunat. Apoi s-a ras vreo 5 minute pe faza asta. Cateva scene usor emotionante si o actiune imprevizibila pentru cine nu a lecturat scenariul dinainte.
Iar finalul! Of, finalul. Prost ales. Brusc si ciudat. Adica ciudat spre lame, incercand cu disperare sa va aduca la cinema si la Twilight 3.
Daca primul Twilight nu v-a impresionat, nu va chinuiti sa-l vedeti pe asta. Daca v-a impresionat pana la lacrimi, merge. A se vedea exclusiv in compania fetelor, ca sa va puteti concentra la film si nu la comentariile rautacioase.
… sau Sen to Chihiro no kamikakushi (2001) e un desen animat plin de fantezie si de intorsaturi ciudate de situatie. Este totusi un desen animat, asa ca este si usor previzibil, insa m-a incantat imaginatia celor care l-au facut. Eroina, o micuta de 10 ani, ajunge intr-o lume unde spiritele sunt stapane si unde deciziile de vitata si de moarte sunt luate de o vrajitoare malefica (muhahaha!), dar care are si ea slabiciunile ei. E o poveste frumoasa, de vreo 2 ore, asa ca inarmati-va cu putintica rabdare inainte. Ii lipseste umorul cu care ne-au obisnuit animatiile Pixar, de exemplu, si tinde mai mult spre un desen animat clasic, cu personaje pozitive, negative, sentimente nobile si elemente educative. Am zis de imaginatia producatorilor si de lumea fantastica pe care o creeaza? Parca am zis. Enjoy, kidz!
Prozac Nation (2001) e un film facut dupa o carte cu acelasi nume, o autobiografie de Elizabeth Wurtzel. Subtitlul cartii, “The Young and Depressed in America”, iti da cam din prima o imagine cam despre ce o sa fie filmul. E un caz singular al unui creier chinuit, dar extrapolat spre sfarsit spre intreaga societate. Un exemplu de cat de mult afecteaza relatiile dintre parinti viata copiilor (fie ei si la varste adulte). Povestea lui Lizzie e un caz extrem, trait in diferite versiuni, mai mult sau mai putin grave, de copii, adolescenti si adulti din United States of Prozac, si, probabil, din intreaga lume contemporana. Iar Christina Ricci reuseste sa intre foarte bine in rolul personajului psihotic.
De vazut daca aveti chef de o drama, pentru ca filmul e destul de bun, s-ar putea sa va regasiti in unele ganduri ale personajului sau in episoade ale relatiei cu parintii si cu cei din jur.
Un serial pe care l-am descoperit dupa o recomandare auzita la radio. Neasteptat de comic, cu replici inteligente. Ce m-a distrat cel mai tare este ca aseara am trait pur si simplu o scena dintr-unul din episoade – dialogul despre Maryl Streep. N-are rost sa-l reproduc, incercati-l! Pe langa toate, aveti sansa sa-l vedeti pe Ed O’Neill (Al Bundy) batran si gras. Eu aproape nu l-am recunoscut.
Un film despre manipularea media, despre generatille a caror realitatea e creata de televizor si despre disperarea de a obtine rating. In film se vorbeste despre “the tube”, asa ca, la 40 de ani dupa ce a fost facut, mesajul lui se aplica cred intr-un fel si generatiei youtube. Network are multe pasaje care te pun putin pe ganduri, asa ca il recomand tuturor, iar cei care au de-a face in mod direct cu mass-media s-ar putea sa-l savureze in mod special.
2 in 1, imagini din noile sezoane din House si Lie to me. Asta din urma e un serial pe care l-am descoperit recent, deocamdata are un singur sezon complet si se bazeaza pe descifrarea microexpresiilor.
Mi-au placut Two Lovers si Dancer in the Dark. Primul e un film nesiropos despre iubire (more or less), compromisuri (more) si relatii de genul x iubeste pe y care iubeste pe z a carui nevasta nu se stie cum arata. Are o cantitate de tristete acceptabila cat sa nu fie prea deprimant, iar multi cred ca se pot regasi in personajele din film, macar pe alocuri. I think.
Dancer in the Dark e un altfel de musical, cu Bjork in rol principal => ciudat. Mi-a placut pentru ca muzica e in tot, pentru ca viata e nedreapta (utterly so), dar e frumos sa visezi nevertheless. Nici nu stiu ce se poate spune despre filmul asta, ma tem sa-l descriu in vreun fel sa nu-l nedreptatesc.
Enjoy, kidz!
