Mă întorc la tine, iar și iar

Eu și Amsterdamul suntem într-o relație complicată.

Am primit telefonul în iunie 2006. Fusesem acceptată la o școală de vară pe drepturile omului și urma să petrec o lună în capitala Olandei. Tocmai încheiasem o bursă Erasmus în Madrid și eram entuziasmată să descopăr locuri noi. Iar Amsterdamul mi-a zâmbit. Printre canale, biciclete, băieți înalți și mori de vânt, m-am îndrăgostit.

Prima întâlnire

De la aeroport m-a preluat internul programului și m-a condus la familia gazdă. Trenul de la Schiphol ajunge la Amsterdam Centraal, din care dai direct în oraș. Pe partea stângă, la două minute grăbite și cinci la pas, e Red Light District, faimosul cartier cu prostituate, baruri, sex shops și alte minunății – cum ar fi biserici și case de localnici. E partea cea mai veche a orașului, locul unde, pe vremuri, debarcau marinarii.

Amsterdam e un loc echilibrat. Red Light District e civilizat, frumos, perindat de hoarde de turiști. De ce să te lupți cu desfrâul când îl poți controla? Mirosul de iarbă plutește peste tot, dar, în afară de câțiva turiști mai turmentați, nimeni nu abuzează de legalitatea drogurilor ușoare. Te simți în siguranță, tot timpul. Lumea e prietenoasă, săritoare și te poți înțelege cu oricine în engleză.

Apartamentul familiei care m-a găzduit era pe o stradă mai liniștită din zonă. O locuință tipic olandeză, distribuită pe mai multe etaje: spațiu de depozitare la parter, bucătăria la primul etaj, dormitoare la al doilea, sufrageria și o terasă la ultimul. Totul legat de o scară îngustă. Olandezii au avut parte de spațiu mic și imaginație mare, așă că locuințele sunt dezvoltate pe verticală, mobila băgată pe geam și doamne ajută când te muți. Casele au un cârlig la ultimul etaj și fațada ușor înclinată, astfel încât încărcătura să nu se lovească de perete.

Am primit o bicicletă pe care gazdele o găsiseră abandonată lângă ușă. Umblă vorba că în Amsterdam sunt mai multe biciclete decât oameni (poate pentru că multe plutesc în uitare pe fundul canalelor). Cu toate astea, trebuie să-ți legi bine bicicleta dacă vrei s-o mai găsești. Mi-au făcut un tutorial de introducere a lanțului prin cadru și roată, mi-au dat un lanț mai greu decât mine și dusă am fost! Bine, am căzut cinci metri mai încolo. Dar apoi, dusă am fost!

Au urmat săptămâni cu soare, atipice pentru Olanda. În fiecare zi aveam cursuri, conferințe, vizite la monumente istorice. Printre picături, eram din ce în ce mai vrăjită de oraș. Prindeam viteză pe bicicletă, mă dădeam mare cu căzătura pe linia de tramvai – poveste urmată de o cascadă de “să vezi ce am pățit și eu”, mă rătăceam pe străzile concentrice și mă simțeam ca-ntr-un basm. Un basm cu case de turtă dulce, lumini diafane și speranța că lumea poate fi mai bună. E drăguț să ai 22 de ani :).

Mi-am făcut și câțiva prieteni olandezi și mi se părea că-mi găsisem locul, jumătatea geografică. Luna s-a încheiat, ne-am luat rămas bun, dar i-am promis că mă voi întoarce.

amsterdam_red light district

amsterdamamsterdam

O vedere uitată pe-un colț de birou

Trece-un an, trec doi. Lipită cu o pioneză de raftul de cărți, mereu în colțul ochiului, stă o vedere cu iubirea mea de-o vară. Trec patru. Cine mai numără?

Și-apoi s-a întâmplat. În contextul crizei, pe linia de plutire psihică și economică, m-am hotărât să aplic la un master afară. Coincidență sau nu, am găsit un program bun de Comunicare la Universitatea din Amsterdam. Zis și aplicat, în vara lui 2010.

“Emma, I’m coming to Amsterdam!”.

“You’re kidding??!! I love it! Yeeehaaa.”

La câteva luni după și cinci ani de la prima întâlnire, am coborât cu 30 de kile după mine în Aeroportul Schiphol. De data asta nu m-a întâmpinat nimeni (deși aveam promisiuni de beri nesfârșite de la Emma). Am luat trenul (3,50 euro dus) până la Amsterdam Centraal, am dat indicații greșite unui turist (pentru că eu mai fusesem acolo și mă credeam deșteaptă) și am ieșit la lumină.

vedere amsterdam

Amsterdam, baby! 

În drumul spre cămin m-am oprit de câteva ori să admir. O bătrânică m-a ajutat să găsesc strada, ba chiar m-a condus până în fața clădirii, să fie sigură. Mi-am salutat colegele de etaj, am anunțat Facebook-ul că “Amsterdam, baby!” și m-am așezat în fața ferestrei. Dădea într-o grădină și se zărea și-un colț de canal. Am răsuflat ușurată.

Acum nu-mi mai rămânea decât să trăiesc acolo. Ha.

O prietenă care m-a vizitat câteva luni mai târziu mi-a zis: “Ce ciudat, am un sentiment de acasă aici.” Probabil de la cât o bătusem la cap cu prietenul meu imaginar, Amster van Dam. Eu nu mă simțeam acasă, încă. A fi turist e un lucru grozav pe care îl practic de câte ori am ocazia. A fi locuitor e un proces complex. E ca luna de miere și căsătoria. Și cum să continui mai bine această relație decât pe bicicletă?

M-am întâlnit la gară cu italianul de la care am cumpărat bicicleta care îmi va fi alături, la soare și la greu, în următorii doi ani și jumătate. Și-am pornit. Drept înainte de la gară e bulevardul central, Damrak, care te duce în 5-10 minute la Dam Square – piața Palatului Regal și a muzeului mereu-cu-coadă-la-intrare Madame Tussaud’s. Dam Square e plin de statui umane, baloane de săpun și porumbei alergați de copii.

Descoperiri

Dam Square e punctul de legătură dintre două străzi lungi cu magazine: Klaveerstraat, care continuă în direcția opusă gării, și Nieuwendijk, păzită de cerberul consumerismului H&M. Cunosc bine bestia, am jumătate de dulap de la ei. Și, da, denumirile olandeze dau dureri de cap. Trucul meu era să le identific după primele 3-4 litere.

Am descoperit magazinele încă din primele zile. Era februarie, iar geaca mea din București nu făcea față vântului olandez.

Fie vremea cât de rea, orașul era acum al meu. Să-l descos pe toate părțile. Într-una din căutări, am găsit un loc din altă eră. Din Dam Square, mergi 5-10 minute pe Klaveerstraat. După ce treci de Desigual și vizavi de Swarovski Boutique, ia-o la dreapta pe Begijnensteeg. La capătul ei, e o intrare discretă către o curte ascunsă în ochii lumii. Begijnhof (Begijn – Beguin, ordin creștin; hof – curte) e una dintre cele mai vechi zone din oraș, datând de prin 1300, și e cu un metru mai jos decât împrejurimile. Casele albe, bine conservate, fac un cerc protector în jurul unei grădini și biserici. E o lume izolată, în contrast puternic cu magazinele și zarva din jur. Curtea și biserica pot fi vizitate, în liniște.

Aproape de acest univers paralel, dacă mergi în aceeași direcție, dai de Spui, una dintre piețele emblematice ale orașului. Aici te poți opri la o terasă să admiri trecătorii și bicicletele. Îți recomand și o vizită și la The American Book Center. Librăria e pe latura dreaptă a pieței. Colecțiile de cărți, reviste & co se întind pe câteva etaje, miroase a lemn și carte, personalul e prietenos și poți petrece cât timp vrei răsfoind.

Ești foarte aproape și de Bloemenmarkt, o piață faimoasă printre turiști. Aici găsești flori, bulbi de lalele, saboți olandezi și roți de brânză. Raiul suvenirurilor.

spui amsterdam

saboti olandezi

„Canalelor din Amsterdam, mi-am dăruit inima”

Orașul e dispus concentric: un canal, o stradă și tot așa. Canalele din centru au fost construite acum jumătate de secol și, de atunci, vrăjesc generații. Apa, bărcile, podurile mici și cochete, casele una mai aranjată decât alta, patina vremii, bicicletele, toate se îmbină într-o atmosferă magică.

De la Spui, mai faci câțiva pași și dai de inima orașului: canalele Singel, Herengracht, Keizersgracht și Prinsengracht. Aici iese lumea să cânte, să petreacă și să-și celebreze tradițiile. Particula “gracht” înseamnă “canal”. Pronunția e specială și deloc elegantă. La cursul de olandeză pe care l-am urmat grație bunăvoinței pe care Primăria Amsterdam o arată imigranților, am învățat un cântec vechi, o odă adusă frumuseții canalelor:

„Canalelor din Amsterdam,
Mi-am dăruit pentru totdeauna inima
Îl port în gând, Amsterdam,
Ca cel mai frumos oraș din țara noastră.”

Cel mai apropiat de suflet și simțiri mi-e Herengracht, unde am locuit o perioadă. Herengracht era odată canalul bogătașilor. Aici casele amintesc mai degrabă de conace decât de căsuțe strâmtorate. Azi sunt în mare parte muzee sau clădiri de birouri. Printr-un concurs de împrejurări, am locuit cu un grup de studenți într-o astfel de clădire mai bine de un an. Povestea Herengracht 410-412 e una specială, cu petreceri pe acoperiș, grădină de vis, șoareci și fantome. Perioada a fost rezumată excelent de colega mea Katarina: „It was interesting, but I wouldn’t do it again”. 

În spatele caselor de la canal se ascund grădini. Pomi înalți, straturi de trandafiri și o liniște întreruptă doar de câte un tramvai îndepărtat. Și casele din cartierele moderne au grădini – face parte din cultură. Fie casa cât de mică, să am loc de-o floricică!

Keizersgracht, cel mai larg dintre canalele centrale, seamănă cu Herengracht la stilul arhitectonic. La fiecare câteva ierni, locul ploii și vântului e luat de zăpadă și ger. Atunci canalele îngheață și pe Kaizersgracht vezi sumedenie de prichindei pe patine.

Prinsengracht e cel mai pitoresc și merită o plimbare de-a lungul. Aici a fost concurență între cine își face cea mai îngustă și mai frumoasă casă. Cei care n-au încăput pe uscat, și-au andocat bărcile pe marginea canalului și trăiesc în house-boats. Dacă aveți chef de-o experiență tipic olandeză, există bărci care funcționează în regim de hotel. Sunt neașteptat de moderne și spațioase.

Și dacă îți surâde ideea să legi o bărcuță de mal și să trăiești fericit până la adânci bătrâneți (eu m-am gândit), trebuie să cumperi una deja existentă sau să aștepți să se facă loc. Există un număr limitat de house-boats la nivelul orașului.

Musai trebuie să faci o plimbare cu barca pe canale. Plecări sunt de la pontonul de lângă gară, dar și din alte puncte din oraș (de exemplu, de la intersecția Spui cu Rokin). Croazierele durează în jur de o oră și te poartă pe canalele din centru, unde vezi cele mai frumoase case și poduri, dar și pe IJ, râul care trece prin spatele gării. E una dintre cele mai frumoase experiențe turistice din Amsterdam.
canal iarnacanal gheata

amsterdam

amsterdam

amsterdam panorama

Viața în roz și portocaliu

Nici bine n-am început cursurile la facultate, că a venit peste noi cea mai mare sărbătoare națională olandeză. Ziua Regelui (Ziua Reginei până la abdicarea din 2013) are loc pe 26 sau 27 aprilie și se manifestă printr-o petrecere imensă în stradă. Toată lumea poartă portocaliu, bea, dansează, mănâncă și se simte bine. Pe străzi se organizează târguri, DJ-ii scot platanele la aer și bărcile inundă canalele. E și perioada din an cu vremea cea mai frumoasă.

O altă ocazie de beție în stradă e Amsterdam Gay Pride, care are loc în august. Olanda e un exemplu de integrare a minorităților de orice fel. Țara a fost prima care a legalizat căsătoria între persoane de același sex, încă din 2001. Cu ocazia Gay Pride, pe canale trec bărci ale multor instituții și organizații, inclusiv ministere.

În rest, olandezii se distrează organizat. Nu sunt spontani de fel și străinii sunt deseori amuzați de numărul mare de agende pe care îl dețin. Totul se notează și se programează din timp: „Păi cum altfel îți amintești lucrurile?”. Dacă-i chemi la o bere, îți dau două date și ore din viitor să alegi. Poate dura și o luna.

Cluburile și barurile sunt concentrate în zona Leidseplein, dar nu e multă varietate – cam aceeași muzică și atmosferă peste tot. Melkweg (Calea Lactee) și Sugarfactory sunt printre cele mai frecventate cluburi. Pentru ceva diferit, vă recomand The Waterhole, un bar cu muzică live – și singurul loc unde am găsit rock în Amsterdam.

E simpatic și la Chupitos, un bar exclusiv de shoturi. Shoturile încep de la 2,50 euro și găsești tot ce-ți poți imagina – sute de varietăți. Pentru magie și efecte speciale, invocă-l pe Harry Potter.

Cel mai bun loc de băut o biertje (bericică) olandeză e Brouwerij’t IJ, o berărie într-o, cum altfel, moară. Berea se fabrică chiar acolo. Locul e deschis numai până la lăsarea serii și e tot timpul plin. Nu e ieșit din comun ca lumea să stea pe jos, pe malul canalului sau pe unde apucă. Au opt sortimente de bere, iar tradiția e să începi de la cea mai slabă și să urci cât te țin balamalele. Proost!

berarie amsterdam

ziua regineiziua regineiziua regineiamsterdam gay prideasmterdam gay pridegay pride

O umbrelă și-o cu plăcintă cu mere, alsjeblieft!

alsjeblieft = [așæblift] te rog sau cu plăcere; similar cu germanul bitte

dank je wel = [dankevel] mulțumesc

Viața în Amsterdam e liniștită și ploioasă. Deși pozele pot lăsa altă impresie, realitatea zilnică e meteorologic-apăsătoare. Nori grei, ploi mărunte, ceață deasă. De multe ori am ajuns acasă cu apa șiroindu-mi pe față. La început, nu dai importanță. Dar, după sute de zile, simți ce e vitamina D și cum e fără ea. Și-i dai dreptate colegei care mi-a spus că, după părerea ei, olandezii sunt meteo-depressed.

Într-o astfel de sâmbătă ploioasă, am plecat în recunoaștere la cea mai cunoscută piață locală: Noordermarkt. Acolo te poți opri la un fresh de portocale, un sandviș cu somon sau o prăjitură cu mere (cea mai bună din Amsterdam, se zice).

Noordermarkt se află în cel mai cochet și simpatic cartier: Jordaan. Sunt turiști și aici, dar mai puțini decât în alte zone. În Jordaan trebuie să te pierzi pe străzi, să te oprești la cafele, să stai pe marginea canalului, să întri în buticuri șic și să nu tragi cu ochiul în casele oamenilor, dacă poți. Olandezilor nu le plac perdelele sau nu le văd rostul. E greu să nu furi idei de design interior.

Lângă Jordaan, e unul dintre cele trei parcuri mari ale orașului: Westerpark. Celelate sunt Vondelpark (cel mai popular) și Oosterpark. Nu sunt parcuri spectaculoase. Excelează în a-ți da spațiu verde pe care să stai tolănit la soare (soare!), să citești, să bei un vin cu prietenii și orice altceva îți trece prin cap. Chiar și grătare, dar doar în spații special amenajate.

Și, da, olandezii sunt obsedați de soare. Când iese soarele, Amsterdamul o ia razna. Oamenii, mai mult muște amețite decât ființe raționale, golesc rafturile Albert Heijn (Mega Image-ul local) de vin, struguri și stroopwafels și fug în parcuri. E perfect acceptabil să ieși în pantaloni scurți și șlapi în februarie, dacă e soare. La fel cum e rezonabil să lași totul baltă, job, școală, și să pleci la plimbare.

amsterdam ploaieamsterdamamsterdam

Vara din aprilie

“În Olanda, vara e cea mai frumoasă săptămână a anului.” Și săptămâna aia se întâmplă, statistic vorbind, pe la finalul lui aprilie. Coincide cu Ziua Regelui și cu un alt fenomen de renume mondial: înflorirea lalelelor. Unde? La o aruncătură cu trenul de Amsterdam: Grădina Keukenhof.

Atracția numărul 1 la Keukenhof e câmpul de lalele, lalele. Eu am fost puțin în extra-sezon și nu era înflorit, însă sunt suficiente alte straturi cu flori de primăvară să-ți încânți simțurile și fotografiile.

Și oricât de însorite sunt aleile, trebuie să te previn: în Olanda e frig mai mereu. Chiar și primăvara și vara. Pregătește-te cu o geacă mai groasă și o bluză în plus ca să te bucuri din plin de peisaj. Poză!

keukenhofkeukenhofkeukenhof

lalele

Satele, cochetele

Datoria față de comunitate stă la baza culturii olandeze. Așa cum noi avem Miorița, olandezii au o poveste despre un băiețel care și-a riscat viața să astupe o gaură într-un dig ca să-și salveze satul.

A funcționat. Satele olandeze sunt încă intacte și frumoase foc. Când m-au vizitat părinții, am făcut o excursie în zona rurală (găsești pe Viator sau TripAdvisor). Ne-am plimbat printre mori de vânt și l-am găsit pe străbunicul lui Albert Heijn, primul din lanțul de magazine de care azi te împiedici la fiecare colț. Ne-am minunat de canalele de irigații care sfidează logica (apă mai sus de nivelul șoselei). Tata îmi amintește să zic că din avion se vede toată țara crestată de canale. Da, e o mlaștină transformată într-o minune.

Inevitabil, te gândești la propria țară, la ce daruri ne-au fost date pe tavă și la ce (n-am) făcut cu ele. Poate de-acum încolo? #unițiirigăm

mori de vantsat olandasat olanda

Libertate

M-am căznit de multe ori să merg pe bicicletă. Vânt, ploaie, de ce eu, de ce azi. Dar, de și mai multe ori, m-am simțit liberă.

Pentru cine e mai sprințar, vă recomand o excursie de-o zi din Amsterdam cu bicicleta. Waterland e o zonă cu sate, pășuni, mori de vânt și nițică mare. Ca să ajungi acolo, trebuie să treci în nordul Amsterdamului cu feribotul care pleacă din spatele gării (spre Buiksloterweg sau IJplein). Cursa durează câteva minute și e gratuită pentru tine și bicicleta ta. Ai grijă să te uiți la programul de funcționare, să prinzi ultimul feribot înapoi.

Ajuns pe malul celălalt, urmează pista de biciclete tot înainte – spre nord. Direcția: Waterland, cu destinația finală Marken și farul său. Marken e o (fostă) insulă, legată de coastă de o fâșie foarte subțire de pământ. O reală plăcere să mergi cu bicicleta pe acolo, cu vântul în păr, marea în jur și sentimentul de libertate, după posibilități.

Marken e la 23 de kilometri de Amsterdam. Noi am făcut multe pauze de cafea, masă și poze și tot ne-am încadrat până la apus. Plimbarea e destul de lejeră și o deconectare excelentă de la urban.

bicicleta

marken

far marken

Bitterballen? Habar n-avem ce conțin

Când vine vorba de mâncare, olandezii fac haz de necaz. Și asta pentru că mâncarea lor tradițională e cam tristă. Bitterballen sunt un fel de pârjoale cu un conținut greu de definit. Din aceeași categorie sunt croquettes, ceva pe baza de cartofi și carne. Pe ambele le poți mânca doar dând cu multă bere după, să intre. Le găsești pe la petreceri sau în automate de mâncare, pe stradă. A se consuma doar în caz de foame sau curiozitate mare.

O altă mâncare tradițional olandeză e un amestec de legume fierte cu cârnați (stamppot). Nu e rea, dar nici bună. La fel e și supa de mazăre (erwtensoep) de care olandezii își amintesc cu melancolia copilăriei, dar pe care nu i-am văzut mâncând-o prea des. Se zice că ar fi bună la răceală sau în zilele friguroase.

Totuși, în Amsterdam poți mânca foarte bine. Mi-e dor de humusul și patiseria proaspătă de la Albert Heijn. Supermarketul stă excelent și la capitolul fructe și legume. Iar orașul e plin de restaurante cu specific străin: thailandez, libanez, mexican, chinezesc (lângă Red Light District e China Town). Și vei întâlni peste tot influența bucătăriei indoneziene, grație prezenței istorice a Olandei în zonă.

Pentru un prânz bun, vă recomand unul dintre locurile mele preferate din oraș: Biblioteca Publică. Biblioteca e chiar lângă gară, intrarea e liberă și tot ce trebuie să faci e să iei scările rulante sau liftul până la ultimul etaj. Acolo, pe lângă un prânz decent și o cafea bună, ai unul dintre puținele puncte panoramice ale orașului.

Pentru cei de acasă, cumpără niște stroopwafels, un desert tipic olandez care chiar le-a ieșit: două gofre subțiri și crocante lipite cu sos de miere sau caramel. Sunt foarte bune și cele de 2-3 euro de la Albert Heijn.

amsterdam panorama

Într-o ureche

La muzee m-am pornit de multe ori, dar am ajuns de puține. Dar Amsterdamul are niște muzee speciale, care merită văzute.

Colea mai încolo de Bibliotecă e Nemo, un muzeu de știință interactiv, simpatic mai ales pentru copii. Clădirea e o imitație de epavă semi-scufundată, iar acoperișul, un fel de plajă urbană și loc de relaxare.

Lângă Nemo e Muzeul Național Maritim, unde te poți plimba pe o replică a uneia dintre navele de seamă ale flotei olandeze din anii 1700. Colegii de cămin pasionați de istorie s-au arătat entuziasmați de vizită.

Populară în rândul turiștilor este și Casa lui Anne Frank. Se vizitează podul în care a stat ascunsă fetița și unde a scris faimosul jurnal din timpul ocupației naziste a Olandei. Vizita e mai mult pentru poveste decât pentru muzeu. E o lecție bună de smerenie și aducere aminte, mai ales pe fondul creșterii în popularitate a curentelor de extremă-dreapta din Europa. Pentru cei pasionați de perioadă și istorie, aproape de Amsterdam poate fi vizitat și un fost lagăr de concentrare, Camp Vught. Am fost acolo și senzația pe care ți-o dă memoria spațiului e cutremurătoare. Înapoi în Amsterdam, merită o vizită și Memorialul Național al Holocaustului, un monument simplu și grăitor.

Memorialul e aproape de Grădina Zoologică (Artis Zoo). Artis e un parc cu multă vegetație și animăluțe simpatice, unele chiar pe alei (cum ar fi capre sau papagali). Locul e plin de copii și aglomerat în special în weekenduri, după cum e de așteptat.

Rijksmuseum, Muzeul Național de Artă și Istorie al Olandei, e o clădire impunătoare și un loc cu multe de văzut. Un fel de Luvru sau British Museum. E bine să-ți dedici măcar jumătate de zi, dacă te încumeți. Mulțimile se îndreaptă în special spre colecția de tablouri Rembrandt. Cumpără biletul online să scapi, pe cât posibil, de cozi.

Muzeul meu preferat e însă cel dedicat pictorului într-o ureche, Van Gogh. Asta pentru că în prealabil citisem Bucuria vieții, a lui Irving Stone, și am înțeles mai bine povestea din spatele tablourilor. Vă recomand să faceți același lucru. Cartea e bună și muzeul și mai și. Dar a fost nevoie să plec din Amsterdam să ajung acolo.

nemo amsterdamamsterdam nava

memorial amsterdam

van gogh

Pedalează sau îți pierzi echilibrul

Între timp, viața în Amsterdam mergea pe bicicletă. Pistele de biciclete sunt peste tot și frumos delimitate. Bicicliștii merg rapid, trec deseori pe roșu și nu au deloc răbdare, mai ales cu turiștii (identificați ușor după bicicletele roșii Mac Bike și mersul ezitant).

Bicicleta e un fel de simbol informal al orașului. Ruginite, colorate, câtă frunză și iarbă. De frica hoților, mulți preferă să meargă pe biciclete rablagite. Pocnesc, scârțâie, le lipsește câte-o pedală – nimic surprinzător. Bicicletele furate se vând pe câțiva euro în Red Light District, iar fiecare cumpără sau nu, după cum îl lasă conștiința.

Părinții își duc întreaga familie pe bicicletă. Fetele curajoase stau în picioare pe portbagaj, sprijinindu-se de umerii flăcăilor. Olandezii merg pe bicicletă cu o mână pe telefon și una pe umbrelă (încă n-am descifrat ce forță ocultă ține ghidonul). Sar pe și de pe ele cu lejeritatea unor acrobați la circ și fac legea pe șosea. Mașinile și pietonii să aștepte.

Iar relația mea cu Amster van Dam, ca bicicleta. Mergea, de voie, de nevoie. Printre cursuri, examene, freelancing, beri cu colegii, vizite ocazionale de la prieteni și familie, puneam o pedală în fața celeilalte. Mă plimbam des prin oraș, prin parcuri, mă minunam mereu de frumusețe și așteptam să recuperez ceva. Ceva care să mă lege de locul ăla, mai mult decât o amintire. Pentru că voiam să-mi placă și să rămân.

amsterdambicicleta amsterdambiciclete amsterdam

Și te-ai dus, dulce minune

Ce n-a mers? Poate eu, poate tu. Poate dragostea chiar durează trei ani. N-a fost o decizie ușoară, dar când am avut alegerea în față, plecarea mi s-a părut firească. M-am văzut cu Emma la o cafea la Bibliotecă. Eram amândouă puțin meteo-depressed. Ne știam deja de opt ani. Ea tot acolo, eu hai-hui.

“Come visit!”

“You come back soon!”

Sau așa ceva.

Am plecat la final de aprilie. Nu la mult timp după, a trebuie să mă întorc pentru o zi să-mi depun teza de dizertație. Am ajuns devreme și urma să plec seara. În ziua aia, am redevenit turist. Treaba la facultate am terminat-o repede și am avut multe ore la dispoziție să iau la pas. Totul, din nou. Acum că nu mai eram acolo cu dulapul ci doar cu un rucsac, orașul avea altă lumină. Mai prietenoasă, parcă. Dar noi știam, ne cunoșteam. Ne-am zâmbit, dar nu mai eram aceiași. Mi-am petrecut după-amiaza la Muzeul Van Gogh și am adormit zece minute pe peluza din fața I amsterdam. Obosisem.

Și asta a fost tot.

Amsterdamul rămâne cel mai fermecător oraș pe care l-am văzut. Și, oricât aș scrie, nu pot reda tot ce aș vrea. Așa cum vorbești de o (fostă) iubire de se satură prietenii și-ți mai dau o bere poate taci, așa vorbesc și eu, iar și iar, de el. Când am văzut provocarea Tedoo, dintre toate locurile, acolo mi s-a dus gândul. Poate pentru că niciodată un oraș nu e doar un oraș. E un vis, o dezamăgire, o rutină. E spațiul unde ne trăim și spunem poveștile. E locul unde, dacă suntem norocoși, ne simțim acasă. Iar dacă nu, mulțumim de primire și mergem mai departe.

“The city she loves me, lonely as I am.”

i amsterdam

Articol înscris în concursul Thailanda, Te Iubesc! organizat de KLM România, în colaborare cu Tedoo.ro și T.A.T. Balkans.

Afterparty

Acum cateva zile, Facebook mi-a amintit ca au trecut cinci (5!) ani de la asta. Ma rog, cinci de la petrecerea de farewell, unde am cantat de m-am mirat ca nu au chemat vecinii politia, unde am primit cadou Catch-22, pe care-mi doream mult s-o citesc si pe care nu am terminat-o nici azi. Poate pentru ca pe coperta interioara sunt prea multe emotii, prea multe good-bye-uri si noroc bun-uri. Acum cateva seri, sa fie inainte, sa fie dupa ce mi-a aratat Facebookul pozele, am visat ca m-am reintors in Amsterdam. Ca am trecut pe langa vitrina unei cladiri si am zarit-o pe Emma. Era mai inalta, mai blonda si avea parul mai lung. I-am facut semn si a iesit entuziasmata sa ma imbratiseze. Am continuat pe strazi, pana la apartamentul meu, tot timpul cu un nod in stomac. „Nu voiam sa vin, de ce am venit? Oare e prea tarziu sa ma intorc? Nici nu am anuntat la serviciu ca plec.” Poate nu am terminat cartea, adica nici nu am trecut de primele 50 de pagini, desi am incercat de cateva ori, pentru ca e cu soldati si razboi si subiectele astea le diger mai greu. Poate poate.

„Come one day, the sun will come out, you might not even notice right away, it will be that faint. And then you’ll catch yourself thinking about something or someone with no connection to the past and you’ll realize that this is where your life is.” Asta e de aici. Am ridicat de multe ori ochii in Amsterdamul insorit. Nu e bine. Amsterdamul e rareori insorit. Dar de fiecare data cand era cufundat in soare, era magic. Si de fiecare data incercam sa simt acasa, dar sentimentul nu a venit in cei aproape doi ani jumate. Poate cu exceptia primei dati cand m-am intors in camera de camin, dupa cateva saptamani in Romania, si mi-am zarit bicicleta lipita de geam. Poate doar atunci, un pic.

M-am intrebat cat va trebui sa astept sa am sentimentul ala. Cat, ce, pe cine? Si va veni vreodata? Daca ridic ochii peste zece (10!) ani catre aceeasi lipsa si daca atunci e prea tarziu? Nu, probabil ca nu as fi asteptat atat si probabil ca daca as fi, nu s-ar mai povesti. Sau s-ar povesti in alta limba, intr-o cafenea langa piata de duminica unde se mananca cea mai buna prajitura de mere (not quite).

Era o zi insorita (god, they’re the best!) si mergeam cu troleul spre Piata Romana. In geanta verde aveam cd player-ul portabil cumparat din Madrid, cu vreo 25 de euro. Mult pentru bursa mea de student Erasmus, dar o investitie absolut necesara. Mi-am facut cateva CD-uri la facultate si le-am ascultat la nesfarsit: Gorillaz, Greenday si Nirvana unplugged. Deci eram in troleu, mergeam undeva, nu stiu de ce, si m-am uitat la Bucuresti. Aveam douzecisiunpic si, pentru prima data de cand plecasem de acasa, ma simteam iar acasa. Inca ma simt, aici.

Si poate intr-o zi o sa citesc si Catch-22. Cine stie?

28 de zile fara soare

Vremea de zilele astea mi-a amintit de Amsterdam. Stirea „Romanii nu au mai vazut soarele de 28 de zile” a avut aroma de ceai verde cu iasomie, dintr-o cana in dungi, cu geamul deschis cu vedere la canal. Un canal ca oricare altul, pe care se odihneau rate si alte o suta de specii de pasari si pe malul caruia mergeam zilnic la Albert Heijn (echivalentul Mega Image). Cu castile in urechi, cu gandul la ce-o sa fac, cum sa fac.

Acolo ploua tot timpul si sa nu vezi soarele cate 28 de zile la rand e banal. Iar cand il vezi te ia o ameteala de indragostit si lasi totul balta si iesi in parc sa bei un vin pe iarba. Nu conteaza ca e munca, scoala sau ianuarie. Lumea intelege de ce porti pantaloni scurti si slapi. Rafturile magazinelor se golesc rapid de struguri, prajiturele si tot ce poate fi molfait. A iesit soarele si singurul logic in care te poti afla e parcul. Vanand un petec de soare pana la apus.

Poate o sa-l vedem maine. Si reporterii vor iesi precum Nica sa rada la soare cu flashuri si obiective dhdhdhd cumparate de blec fraidei. Si vom avea breiching niuz si banda galbena va fi ca din poveste: romanii au vazut soarele si-au ras la el si vremea s-a indreptat.

Si mai ce? Pai daca nu-l vedem maine, nu vom fi ametiti precum indragostitii (sau ca mustele la sticla de otet) si vom lucra. Frumos, ordonat, palizi. Si daca nu-l vedem nici poimaine este posibil (desi nedemonstrat stiintific) chiar sa ne inaltam cu 1-2 cm la nivel de natie.

Iata, nu e chiar asa de rau fara soare, pe termen lung. Suntem tristi, dar mai inalti si mai muncitori. Dar vom mai fi atunci romani? -i care nu au vazut soarele de multe zile? Ba cei nemultumiti de obarsie si-ar putea propune sa nu vada soarele multe zile de-acum inainte, sa se ascunda in camere intunecate, si asa ar putea scapa ieftin de o problema care nu poate fi altfel rezolvata decat prin imigratie.

Mi-era uneori frica de pasarile care pazeau canalul. Unele erau inalte si aveau un cioc destul de amenintator. Le ocoleam pazindu-le cu coada ochiului, traversam podul mic, admiram linistea pe care nu o auzeam din cauza castilor si mergeam inainte, inapoi, inainte, inapoi.

Herengracht 410

Cand Katarina mi-a spus ca nu a vazut toate camerele, nu am inteles. Cum adica, ai fost acolo si ai vazut doar holul si bucataria? Da, e mare, nu-ti dai seama unde e ce.

 

Casa de la Herengracht 410, unde am stat un an si-un pic, are cinci etaje, cu cate cel putin zece camere pe etaj. Cladirea face parte din portiunea de Amsterdam unde isi construiau locuinte bogatanii secolelor 17-18. Este in buricul buricului targului, daca targul ar avea un buric cu buric. Casele au o usa mare pe care sa intre stapanii si o usa mica, dedesubt, pe care sa intre servitorii; cu gradini spatioase care au, la randul lor, niste case mai mici in ele – folosite pentru te miri ce; cu multe usi si gauri pentru soricei, cu urme ale diversilor locatari si nenumaratelor scopuri in care au fost folosite de-a lungul a sute de ani.

Casa de la 410 a fost, printre aletele, banca. La subsol este un seif imens, actualmente plin de cabluri prafuite si routere abandonate de la o firma de jocuri video care si-a facut veacul pe-acolo, nu cu mult inaintea noastra. Seiful, cu o usa greu de urnit si roata cum numai prin filme vezi, e inconjurat de un tunel ingust plin de panze de paianjen, cu oglinzi plasate strategic la colturi. Pe peretele de langa usa seifului, sta arsa de timp o depesa de prin 1800 toamna, semnata de ministrul olandez al finantelor. Poate o fi semnatura sau poate o fi anul, dar se pare ca nimeni, niciodata, nu a indraznit sa incerce o dezlipire a acelei hartii.

Etajul 1 este cel mai aratos si locul unde agentul imobiliar ii invarte cel mai mult pe posibilii clienti. Camera din mijloc e impresionanta. Daca scoti canapeaua rufoasa a Katarinei, masuta de 5 euro de la IKEA cu cursuri imprastiate pe ea si parfumul Miss Dior de pe semineu, ramai cu un muzeu – pereti tapitati cu catifea rosie, oglinzi imense cu rame aurii si un candelabru maiestuos la vremea lui. Ferestrele pana in tavan au o priveliste romantica spre gradina si sirul de case simpatice de dincolo. Tot la etajul 1 sunt si alte camere tapitate, cu mochete relativ noi si tot felul de cabinete si rafturi misterioase prin pereti (pe care fiecare le-a deschis cu speranta secreta ca va descoperi o mica avere).

Liftul mic de pe hol te invita sa nu-l incerci, pentru ca s-ar putea sa mori. O banda scotch neconvingatoare, de pe vremea primei noastre petreceri in casa, sugereaza ca usile, dealtfel functionale, trebuie sa ramana inchise. Exista doua randuri de scari. De obicei, duceam oaspetii pe una si ii aduceam pe cealalta – fapt ce rezulta intr-un invariabil „Now I’m lost” si un amuzament pe seama gazdelor. „I was lost the first few times too”.

In prima noapte, cand am inchis ochii am vazut o fetita bruneta in rochita alba in camera cu oglinzi. Am alungat-o semi-amuzata din cap. Vazusem prea multe filme la viata mea. Era o liniste incredibila. Ferestrele dadeau in gradina si singurul zgomot care razbatea uneori era cel al unui tramvai, in departare. La aproape un an dupa, printre niste glume, l-am auzit pe unul dintre colegii de casa spunand ceva de o fetita. Era sa cad de pe scaun. „How does she look like?”. „She has black hair”. L-am oprit si n-am mai vrut sa aud.

Asta e tot. Nu urmeaza niciun mister sau poveste horror. Au aparut, in schimb, soriceii. Amsterdamul este un oras infestat. La McDonald’s, in cantina de la facultate, in apartamente, sunt peste tot. Iar intr-o casa imensa, care nu a fost renovata de multi ani, sunt crapaturi si gauri la fiecare colt. Intr-o zi de primavara, soarecii au luat-o razna. Timp de cateva saptamani au fost peste tot. In camere, in bucatarie pe sub suportul de vase si odata chiar si in tigaia in care planuiam sa-mi fac o omleta.

Etajele 2, 3, 4, 5 sunt o insiruire monotona de spatii in semi-paragina, care au fost compartimentate in fel si chip de diversii ocupanti. Ferestre rotunde, ferestre patrate, scari in spirala si drepte, toalete din secolul locomotivei cu abur si bucatarii corporatiste, toate convietuiesc intr-un amalgam confuz de spatiu si timp. Cele mai multe cladiri de pe canalul Herengracht, altadata cuibul cremei orasului, sunt azi spatii de birouri. Si cum criza a ajuns peste tot, firmele s-au mutat spre periferia orasului, in cladiri noi cu chirii mult mai mici, iar case precum a noastra stateau goale, aspeptand un chirias sau cumparator. Noi eram niste trecatori, studenti care poposesc in astfel de locuri pentru chirii modeste, petreceri grandioase si povesti cu soricei. In schimbul acestor avantaje nepretuite la varste fragede, studentii sunt, in fata legii, un fel de gardieni ai cladirilor impotriva celor care ar putea intra cu forta in ele. Si le mai si scutura de praf, mai ales in preajma vizitelor imobiliare.

Intr-o astfel de cladire, nu te poti simti in siguranta. Daca auzi un zgomot, de unde (si cu ce curaj?) incepi sa cauti? Am invatat sa dorm iepureste, fara sa-mi fi propus asta. Am reusit sa mobilez spatii imense cu mobila putina si sa am stomacul sa alung sorecul din tigaie, s-o spal bine si sa-mi fac de mancare. „So, do you like living here?”. „It’s definitely interesting, but I wouldn’t do it again”. Exact asta era si sentimentul meu. Katarina a plecat prima si a lasat locul unui portughez enervant ca pasajul Obor blocat cu masini, atunci cand esti in intarziere. Am incercat sa ma mut de cateva ori, dar sa-ti cauti o camera in Amsterdam este un cosmar – chirii exagerate pentru spatii minuscule, pentru care concurenta e oricum acerba.

Iar in zilele cand gradina era inundata de soare, de Ziua Reginei cand ne urcam pe acoperis si vedeam tot orasul portocaliu, de fiecare data cand nici macar de bicicleta nu aveam nevoie sa ajung oriunde, atunci nici chef sa ma mut nu mai aveam. Casa era inima inimii Amsterdamului, din toate punctele de vedere.

Cand am aflat ca au vandut cladirea si ca trebuie sa ne mutam, am stiut ca nu o sa-mi mai caut alt loc in Amsterdam. Toti care stateau in casa in momentul ala si cei care plecasera de-a lungul anului s-au mutat nu numai de-acolo, ci si definitiv din Olanda. De fapt, mai toti colegii mei de la master, inclusiv multi olandezi, au cautat orizonturi mai insorite. Nu stiu cum se face ca un oras atat de frumos are atat de putin lipici.

Acum un an, pe vremea asta, scoteam ultimii saci de gunoi in fata casei, ma certam cu portughezul care fusese prea lenes sa scape de mobila la timp si riscam sa ne pierdem garantia si-mi mutam cele trei valize tot mai aproape de usa. Venisem sa raman, dar nici ca puteam avea mai mult chef sa plec.

Am incalecat pe-o sa (de bicicleta) si v-am spus o poveste.

escala

nu stiu daca e lipsa mobilei sau ultima seara care nu e chiar ultima seara sau scartaitul obloanelor in tacerea nefireasca a colegilor latini sau lumina puternica a neoanelor in lipsa lampei cu picior, dar ma simt la fel de stinghera ca-n primele ore aici. parca as iesi din casa, dar e 21.23 si pare ca o sa ploua si, really, n-am nevoie de nimic de la supermarket. si sa dau o raita aiurea de-a lungul canalelor nu se leaga acum. visez la cafeaua de maine dimineata, la aspiratorul cu sacul mereu plin care o sa incerce esuat sa elimine urmele c-am fost pe-aici, la un vin cu mara si la niste bagaje in taxi. nu-mi place sa „tot astept sa mi se-ntample ceva”, dar acum si aici asta este. e ca atunci cand ai escala de 6 ore. e ok, te plimbi prin magazine, iti citesti cuminte cartea, dar stii ca de fapt iti umpli timpul asteptandu-ti your ride home. or wherever.

you know you’re 28 cand replica ta la „Oh, this is the original version of that song” este „There’s an unoriginal version?”.

paula abdul is making a comeback. straight up.

p.s. si orice umbra tot mi se pare un soarece.