Vă zic drept. N-am văzut atâtea animale într-un loc în viața mea. Apusenii sunt plini de oi, vaci, cai, câini și lupi din auzite. Traseele sunt lungi, munții găunoși și pășunile scormonite conștiincios de mistreți invizibili. Brazii cresc în păduri dese, iar cei căzuți la datorie rămân acolo să putrezească. De multe ori, fix în mijlocul cărării. Te cațeri, treci pe sub ei, ți se agață piciorul și mai dai și cu capul în câte-o creangă. Să nu uiți în casa cui ești.

Am debarcat la Padiș duminică pe seară, după un popas de-o zi și-o bere în Sibiu. Drumul până la Padiș e bun. Șosea cu câteva porțiuni cu gropi și prundiș, dar nimic grav. Chiar la intrarea în Padiș, e o bucată de pădure măturată de-un viscol de astă toamnă. Pe drepta, corturile unui grup de polonezi și pe ici, pe colo, câteva cabane și căsuțe. Unele funcționale, multe părăsite.

Facem dreapta pe drumul care coboară paralel cu râul și ne întâlnim cu mătușile care stau acolo sezonier să vândă plăcinte, brânză, dulceață și palincă. „Putem pune cortul acolo?”, „Puneți, dar o să vină vacile la voi. Avem și noi două camere, tocmai le-am terminat.” Mătușile stau în niște barăci improvizate și, în timpul săptămânii, se duc acasă. Mulțumim și coborâm într-o poiană lângă râu, unde sunt semne de foc. Deși e mini-vacanță, în zonă sunt puțini turiști și avem valea numai pentru noi. Și dânsele.

Punem rapid cortul și dăm pe Netflix. Adică foc & chill. Cartofi copți, lună-aproape-plină și susur de apă. Până s-au lăsat noaptea și frigul.

Acu’ noaptea la cort pentru orășeni e ceva care te scoate din zona de confort. Tragi fermoarul la sacul de dormit până mai sus de nas, te rogi să nu-ți fie frig și te faci că nu auzi nimic suspect. Că zgomote sunt. Vânt, animale care mișună, cortul care fâșâie, plus tot ce se aude în imaginația ta. Poate să nu fie nimic, poate să fie ceva. Mai bine stai cuminte în cort și ignori.

Dar n-am auzit mare lucru, în afară râu și de un sforăit prietenos.

Dimineața. Aer curat, soare, micul dejun pe păturică, vaci care vor și ele o bucată de pâine. Vacile umblă libere pe la Padiș ca gândacii prin București. Se sperie de tine, dar nu prea, și se bagă peste tot.

Padiș – Cetățile Ponorului (5 ore dus-întors, marcaj )

În prima zi am făcut cel mai popular traseu din zonă: Padiș – Cetățile Ponorului. Traseul e un circuit, așa, ca să nu te plictisești. Marcajul pentru traseu, la fel ca pentru majoritatea traseelor din zonă, pleacă de la capătul drumului cu mătuși, la 10-15 minute de șosea.

Traseul până la Cetățile Ponorului e destul de lejer. Unde s-a bifurcat circuitul, am luat-o în dreapta. Au urmat pajiști însorite, o coborâre prin pădure și o poiană cu simțul umorului. Aici erau mai mulți turiști decât la Padiș, mulți în trecere pe traseu. Puțini rezistau să nu ia o bere răcită de cabanieri cu apă de munte în cazane. „Mergeți în peșteră? Aveți noroc că n-a plouat. Ieri numa’ a stropit cu busuiocu’.”

După poiană, urmează un drum forestier care, după vreo 20 de minute, o taie prin pădure.

Și cum mergi așa prin pădure, la un moment dat hop… prăpastia. Adică fenomenul carstic prin care o apă a săpat și-a săpat câteva sute de metri și-a lăsat în urmă pereți abrupți și cel mai spectaculos peisaj din Apuseni.

Prima dată vezi semnul de „balcoane”, care sunt puncte de belvedere amețitoare, de unde admiri avena în toată frumusețea ei. Traseul continuă cu o coborâre scurtă și abruptă spre centrul Cetăților, adică spre fundul hăului de care tocmai te-ai minunat. Nu mi s-a părut periculos, dar e bine de știut că sunt lanțuri, pietre alunecoase și senzații tari pentru cei cu frică de întălțime. Dacă ești mai slab de inimă sau picioare, poți admira de sus și te poți întoarce pe unde ai venit.

Așa. Când crezi că ai ajuns la fundul sacului, începe alt hău cu avertizarea „pericol de viituri”. La baza unuia dintre pereții Cetății găsești intrarea spre peșteră, care se poate vizita dacă n-a plouat prea mult în ultimele zile. Bine de știut că peștera nu e amenajată, așa că îți trebuie lanternă/frontală și ceva curaj să cobori câteva zeci de metri pe prundiș spre ceea ce pare a fi fundul pământului, gura iadului și hăul cel mai negru din care mai iese și un vuiet făcut de râul subteran.

Astfel stând situația, pe mine m-au lăsat picioarele după primii metri și m-am întors la suprafață. Dar înțeleg din surse sigure, adică prietenul meu care a coborât, că nu e hăul așa de negru și că vezi luminița de la capătul tunelului destul de repede. Poți traversa peștera prin albia râului și ieși pe partea cealaltă a peretelui, unde reiei traseul un pic mai ud la picioare.

Acolo jos e ieșirea din peșteră. Brrr…

Am continuat traseul pe la suprafață și am luat-o iar abrupt, pe un alt perete al Cetăților, spre drumul de întoarcere. Urmează iar o porțiune bună prin pădure – poate vreo oră, până la poiana asta largă și frumoasă unde ne-am tras sufletul.

După Poiană, înainte de ultima bucată spre Padiș unde se intersectează traseele, mai e o urcare lungă și destul de abruptă prin pădure care scoate untul din tine și-ți face poftă de ciorbă. Cu care ne-am recompensat la o pensiune la Padiș.

Și cum ne întorceam de la pensiune, vedem indicator pentru traseul Padiș – Scărișoara.

Îl facem mâine? Îl facem.

Padiș – Peștera Scărișoara (10-12 ore dus-întors, marcaj  și )

Pentru cei care nu au răbdare să citească, pe scurt: nu recomand traseul. E prost marcat, foarte puțin umblat de turiști, plin de stâne, iar drumul-destinația nu prea merită chinul (cel puțin nu pe varianta asta). Mai bine faceți alt traseu sau stați liniștiți la o bere la cabană. Pe lung…

Am pornit pe la nouă dimineața cu entuziasm, bețe și provizii. Am hotărât să mergem pe triunghi la dus și să ne întoarcem pe bandă.

Nici bine n-am ieșit din Padiș că ne latră un cățel. Vine amenințător spre noi, „e prietenos” strigă niște turiști de la cabană. Îl ciufulim, el se lasă pe spate la scărpinat și, formalitățile astfel încheiate, se ia după noi. Cuțu-cuțu, stai acasă. Nimic. Cuțu hotărât.

Traseul pornește la 20 de minute de Padiș, la dreapta de șoseaua care se transformă în drum județean-forestier. Recunoști intrarea după semn, dar și după cele 4-5 stâne puse chiar în drum. Prima oră de traseu ne-am petrecut-o căutând semne (puține și prost puse) și navigând cu mai mult sau mai puțin succes printre haite de câini. Câinii de stână oricum sunt puși harță, noi eram străini și aveam și-un cățel după noi.

Punctul culminant a fost când ne-au înconjurat 4-5 câini puși pe haleală. Ciobanul nicăieri. Noi cu un băț și cățelul lângă noi. Când lupta părea gata să înceapă, cuțu care tăcuse mâlc până atunci sare și se bagă nervos în ceilalți. Pesemne le-a zis ceva eficient, că au făcut rapid stânga împrejur și ne-au lasă în pace. Pfuuu!

A fost ultimul hop înainte de un drum forestier lung cât o zi de post. Iar cățelul Ursulache, Ursulică, Grasul Contrabasul, ne-a salvat de hămesiți și ne-a urmat cuminte tot traseul, toți cei 20 de kilometri la dus. S-a oprit când ne-am oprit și noi, s-a bălăcit în bălți și-n râu și părea să știe drumul mai bine ca harta.

Am mers și-am mers și-am mers. Și când n-am mers, am stat.

Când credeam că drumul n-are capăt, am trecut prin satul Vârtop, frumos și pitoresc și-am mai văzut și noi un om, o casă. Am continuat încă vreo oră pe forestier și am făcut o mult-așteptată stânga prin spatele unei case.

Și cam aici s-a terminat traseul marcat, deși mai aveam cam o treime din el. Semnele au devenit foarte rare și am bâjbâit pe culmi, prin pădure, prin curțile oamenilor și ne-am lungit aventura la dus cu cel puțin o oră și o căruță de nervi. Aveam hartă, GPS și tot a fost greu s-o scoatem la capăt.

Pe la trei și ceva după-masă am ajuns la Scărișoara. Am vizitat rapid peștera, care e o scobitură lungă și lată de câteva zeci de metri într-un ghețar. Un podeț de lemn face înconjorul peșterii și poți vedea tradiționalele stalactite și stalagmite.

Înapoi la suprafață, am împărțit două conserve la trei. N-am văzut cățel mai timid ca Ursulache, care a stat cuminte deoparte și a luat mâncare doar rugat.

La ora patru, cu un traseu de cel puțin șase ore în față, am hotărât să luăm o mașină și să scurtăm drumul. Un localnic a profitat de turiștii obosiți și ne-a dus până la Călineasa în ceea ce a devenit „cel mai scump taxi ever”. Mașină în care Blănosul n-a urcat, așa că a trebuit să-l lăsăm în urmă.

Cu indicații de la localnici, am intrat iar pe traseu pe la jumatea lui, de data asta pe banda albastra. Ne-am dat seama că partea asta de traseu era mai ușoară. Kilometri buni sunt pe șosea și restul de traseu e mult mai molcom și ceva mai bine marcat – deși nici ăsta cu totul.

Am reușit să pierdem semnul și la întoarcere de vreo două ori. Partea bună e că am admirat niște cai frumoși și că am avut vreme bună toată ziua. Pe la 8-9, obosiți, însetați și cu bătături am ajuns din nou la Padiș. Nu înainte să mai facem un ultim urcuș printre urzici să evităm ciorchinele de stâne dinainte de șosea. Asta la sfatul unui cioban cu care ne întâlnisem și la dus.

„No, ați găsit ce-ați cătat?” Asta e întrebarea.

Padiș – Lumea Pierdută (4 ore dus-întors, marcaj )

În a treia zi am făcut un traseu mai scurt și simplu. Lumea Pierdută e un platou carstic care e de fapt o pădure deasă în care s-au săpat niște avene, într-o apă. Numele e frumos și bine ales. Nu doar că ne-am pierdut un pic pe drum (laitmotiv deja pentru Apuseni), dar pădurea pare dintr-o lume uitată.

Traseul pleacă de la mătuși, în aceeași direcție ca cel spre Cetăți. După vreo 20 de minute pe pășune, drumul o ia la stânga pe un delușor și apoi prin pădure. Imediat se separă de celelalte trasee și o ia la stânga prin mijlocul pădurii. „Oare câți ochi ne privesc?”, „Sper că niciunul”.

Pădurea e deasă și pare puțin umblată. Am urmat cărarea puțin în grabă, cu sentimentul că suntem oaspeți neinvitați. Semne sunt, dar indicatoarele sunt nehotărâte. Ba două ore, ba o oră jumate, ba o oră. Și când se termină ora, încă un indicator de-o oră. Am făcut cam 40 de minute prin pădure, un popas în poiană și zece minute pe coborâre înainte să pierdem marcajul.

Am dat de-un drum forestier, un râu și-un alt drumeț care, ca noi, căuta în stânga și-n dreapta continuarea. Măcar aveam confirmarea că nu suntem noi amețiți. După explorări în diferite direcții, am descoperit un semn dincolo de râu. Dacă ajungeți pe-acolo, treceți râul cu încredere și căutați o cărare cu bolovani care urcă prin pădure.

Nici bine nu pornim la deal, că dăm de alți turiști. „Parcă ți se ridică moralul când mai întâlnești oameni.” „Îhî.”

După un urcuș lin de vreo 20 minute, ajungi în Lumea Pierdută. Traseul face un circuit prin pădure și te duce la patru avene. Avenul Gemănata e primul dacă o iei prin dreapta, și cel mai spectaculos. Așa amețitor, că mi-a fost frică să-mi iau mâinile de pe copac să fac o poză. Se cheamă Gemănata pentru că sunt două gropi legate de un podeț de piatră. Înăuntru, zăpadă, trunchiuri de copaci și vuiet de apă.

Au urmat Avenul Negru, Avenul Pionierului și Avenul Acoperit. Între fiecare, cam 20 de minute de mers printr-o pădure cu ferigi, și mai mulți copaci căzuți și senzația că ești pe o insulă cu regulile ei.

Înapoi la focul nostru. Ar mai fi fost de făcut traseul Cheile Galbenei, alt mamut de 10-12 ore, deși probabil mai frumos și bine semnalizat, dar l-am lăsat pe altădată.

Pentru o ultimă cină în Apuseni recomand combinația fantastică de caș, conservă de porc încălzită și cartofi copți.

Și cum umblam prin Padiș în ultima seară, am avut cea mai plăcută surpriză. Ursulache stătea cuminte la poarta cabanei de unde plecase în dimineața în care a venit după noi. S-a întors singur sau poate cu alți turiști tocmai de la Scărișoara. Speram că o să fie așa, dar ne-am gândit că e drumul prea lung sau că poate îl leagă cineva la vreo stână. El bucuros, noi mai bucuroși ca el, am sacrificat câteva conserve și l-am smotocit bine. Simpatic cățel.

Prima dată în Cluj

Am plecat din Padiș pe un drum ocolit de vreo patru ore spre Cluj. Acolo, forfotă mare, cu ocazia TIFF-ului. Ne-am plimbat prin centrul vechi și am mâncat niștea coaste bune la o terasă lângă casa lui Matei Corvin. Am admirat moda stradală, care mai de care.

Clujul mi-a dat un sentiment fain. Foarte. Mi-a plăcut că-n parc lumea citea rezemată de copaci, că erau locuri pentru hamace și terase relaxate. Că orașul e aerisit, cu bun gust și o combinație discretă de vechi cu modern. Am băut un suc la apus la Cetățuie, am jucat fussball și-am petrecut pe lângă voluntarii TIFF la Flying Circus. Singura dezamăgire a fost shaorma fără ayran de la două noaptea, dar am compensat c-un iaurt de la non stop.

Am fost și la Grădina Botanică, ceva mai bine amenajată și bogată decât cea din București, deși cu mai puțină libertate de mișcare printre flori și ierburi.

Dacă tot ne-am nimerit în zonă, am fost și la o proiecție la TIFF. Am văzut Secretul Fericirii (România, 2018). Filmul are umor, răsturnări de situație și e numai bun pentru o după-amiază de weekend.

Ei, și ca să fie treaba treabă, am văzut și finalul de la Românii au talent. Concediu așa plin n-am avut de mult.

Și frumos. Cu multe povești. Scriu la articolul ăsta de două zile și tot n-am spus tot. Nici nu se cade. De fapt, ce voiam să vă zic e să nu mergeți pe traseul Padiș-Scărișoara și să vizitați musai Clujul. Eu vreau să mă mai duc. Restul sunt detalii cu miros de fum și găurele de la funingine.

Iar, dacă ajungeți la Padiș, să-l salutați pe Blănos.