in monotonul zilnic al metroului, in scenele care se repeta la nesfarsit cu indivizi cu fetze amortite, tacuti, inghesuindu-se spre usa, spre un loc pe scaun, spre o gura de aer, in atmosfera asta de absenta combinata cu invadarea abuziva a spatiului personal, poate exista o rupere de ritm. la un moment dat, o voce subtire de barbat spune la microfon banalul: „atentie, se inchid usile!”. atunci, cu mic cu mare, calatorii izbucnesc in ras si se uita parca pentru prima data cu adevarat unii la altii. suntem cu totii oameni, after all!